Sunt foarte atentă la jocurile copiilor, ştiind că ele reflectă trăirile lor. Am întrebat de ce au pus departe de privirile lor tot ce înseamnă jocul de-a doctorul.

Teia s-a uitat pătrunzător la mine şi a răspuns:

− Copiii noştri sunt sănătoşi, ei se îmbracă bine şi nu au nevoie de injecţii, că doare tare…

− Dacă un copilaş se îmbolnăveşte, atunci el trebuie să se despartă de fraţii săi şi să meargă la spital. Tare-i trist să stai departe de surioare şi frăţiori, – a adăugat Mircea.

 A intervenit şi tata:

− Teia, mai vrei să mergi la spital? Cum a fost acolo?

− A fost bine, mi-a plăcut la spital şi domnul doctor a fost bun, am să merg în vizită la el.

Mi-a căzut mandibula şi … mi-am amintit plânsul sfâşiitor al fetiţei mele de patru ani după fiecare antibiotic administrat intramuscular. I-am spus că sunt foarte mirată să aud că i-a plăcut la spital. M-a privit senină şi mi-a explicat foarte răbdătoare:

− Mama, eu m-am tratat la spital şi acum pot să mă joc sănătoasă în camera mea!

Trebuie să recunosc că, deseori, sunt uimită de cât de multe pot să înţeleagă şi să accepte copiii, dacă părinţii au răbdare să le explice. Chiar în prima zi de spitalizare copilul a oferit medicilor o lecţie pe care profesioniştii o ştiu şi o ignoră. Fetiţa a refuzat să deschidă gura şi să dea urechiuşa la control, până nu i s-au arătat instrumentele medicale şi nu i s-a explicat ce va face doctorul cu ele. În termeni profesionali copilul şi-a dat „acordul informat pentru a i se administra tratamentul”, după ce fetiţei i s-a explicat şi a înţeles că tot ce trebuie să suporte este pentru binele ei.

În secţia ORL de la Spitalul Republican copiilor li se administrează un antibiotic care se absoarbe extrem de dureros, ei plâng foarte răsunător şi îndelung după injecţiile primite. Am spus adevărul înainte de fiecare procedură, aşa cum îl înţelegea copilul şi nu am permis niciodată ca sora medicală să liniştească fetiţa că „de data asta nu va durea aşa de tare”. I-am explicat fetiţei noastre că trebuie să alegem între acea injecţie foarte dureroasă şi între a tăia urechiuşa atinsă de infecţie, ceea ce va durea şi mai tare. Am lăsat-o pe Teia să aleagă dacă vrea să i se facă injecţia înainte sau după masă, am acceptat că poate să plângă şi să nu fie atinsă, mângâiată şi alinată decât dacă doreşte acest lucru. În a şasea zi de tratament, când a intrat sora, fetiţa a zâmbit cu fruntea niţel încruntată şi s-a dus singură „să dea fundul la înţepat”…

Surorile medicale au fost uimite cum Teia îşi primea zâmbitoare mixtura şi siropul, cum îşi ţinea singură masca din care câte 10 minute inhala „aburi pentru năsuc”, pentru că ştia că astfel se face bine şi mergem acasă. Fetiţa este foarte independentă aşa că noi am încurajat-o să ţină căpăcelul sticluţelor şi să deschidă unguentele. Astfel, copilul a colaborat cu plăcere pentru a i se administra picături în năsuc, ochişori şi urechiuşă.

Am urmărit şi comportamentul bunicii Teii, care are cu şaptezeci de ani mai mult şi care admira surorile care vorbeau drăguţ cu ea în timp ce încercau să-i găsească venele pentru a-i pune picurători. Bunica şi nepoţica au avut nevoie să li se explice într-un limbaj simplu ce se va întâmpla cu anumite părţi din corpul lor, şi cum va influenţa asta viaţa lor, după care au colaborat de minune pentru administrarea medicamentelor (nu şi până la explicaţie). Nimeni nu vrea să i se facă bine cu forţa şi fără a i se explica cum se va manifesta acel „bine”.

Interesantă perioadă din viaţa – continui să învăţ de la mama, dar învăţ deja şi de la copiii mei. Iar lecţiile de viaţă sunt ca şi injecţiile, nu neapărat plăcute, dar utile

Foto de Olesea Cruc.

Tuturor ne-ar place ca, atunci când vor fi adulţi, copiii să ne asigure de iubirea lor şi să ne spună “mulţumesc”. Câteva zile în urmă, am descoperit că în relaţiile cu copiii dragostea este multiplicată şi se întoarce la noi mult mai rapid decât ne imaginăm. Mă pregăteam să plec într-o deplasare de o săptămână. Noaptea nu am putut să dorm din cauza unei maladii cronice şi spre dimineaţă am realizat că am făcut şi viroză. Soţul meu s-a trezit şi el cu temperatură ridicată şi astfel înainte de a goni spre aeroport a trebuit să merg la farmacie să-i cumpăr medicamente. Când am văzut că mai este doar o oră până avionul decolează şi încă sunt acasă, m-am aşezat lângă bagajul meu, la uşă, şi am început să plâng.

Delegaţia alcătuită din Teia, Mircea şi urşii lor de pluş m-a înconjurat şi toţi m-au privit tăcuţi câteva secunde. Apoi Teia m-a mângâiat pe cap şi a rostit drăgăstos:
- Mamă, eu te iubesc. Te rog să pleci acum, am să am grijă de băieţi până revii.

Mircea mi-a întins pantofii şi m-a privit senin şi încurajator. Mişcată de grija plină de înţelepciune a copiilor mei de numai patru ani, le-am spus:
- Vă mulţumesc, dragii mei. Sunt foarte mândră de voi!

Şi atunci Mircea a spus acea frază banală poate pentru cei care citesc acest text, dar care pentru mine răsare în amintire la fiecare oră din zi:
- Mamă, îţi mulţumesc că eşti mândră de mine! Şi eu sunt tare mândru de tine!

Am observat  cum soţul meu şi-a arcuit sprâncenele mirat de felul în care picii îşi exprimau grija pentru mama lor şi s-a dus să cheme un taxi. Dupa care nu a mai contat viroza sau acea şansă dintr-o mie că mai reuşesc la avion. A contat doar faptul că în spatele meu este Teiuta, fetita mea firavă, care are grija de tatăl şi fratele ei pana mă întorc. Iar în mintea mea s-a înregistrat pentru totdeauna licărul din ochişorii azurii ai fiului meu şi orice părticică din infexiunea vocii lui Mircea. Am reuşit la avion şi este pentru prima oară când fac un curs aplicativ în engleză, iar serile lucrez pentru urgenţele de la birou. Este o perioada foarte încărcată şi suport mai multe probleme de sănătate. Dar de fiecare dată când îmi vine să-mi plâng de milă îmi amintesc că fiul meu este mândru de mine şi devin dintr-o dată … aproape invincibilă.

Cred că este bine ca părinţii să-şi educe copiii în aşa fel încât să fie mândri de ei când vor fi adulţi. Bineînţeles, dacă părinţii ştiu cum să facă acest lucru astfel încât picii să se bucure de copilărie din plin, nu doar să fie puşi la învăţat. Numai că doar acum am înţeles cât de minunat şi motivant este să-ti educi copiii astfel încât şi ei să fie mândri de părinţii lor.

Foto de Victor Prodan.

Micii Procopie sunt fani ai lui Cheralim şi evident că şi-au pus în nişte săcuşori „daruri pentru Angela” care a scris cea mai ascultată poveste din casă şi m-au însoţit. Stela Moldovanu de la molDeco zice că a fost bucuroasă să ne fie gazdă, noi o credem şi o să mai mergem acolo. Prichindeii s-au zbenguit de l-au ameţit pe amicul lor Ruslan, chiar de ziua lui. Sunt sigură că, după ce bărbaţii stau 2 – 3 ore cu Teia şi Mircea, îndrăgesc copiii şi se gândesc serios să-i planifice mai chibzuit pe ai lor

Pentru că a fost dimineaţă senină, cu oameni dragi alături, cu îngeri, flori şi alte minunăţii de la molDeco am zis să le fac o surpriză tuturor prietenilor mei. Deci, bucurie pentru toţi cei care vor neapărat să-mi facă un cadou de ziua mea

Când vă vine ideea că nu este suficient să-mi telefonaţi sau scrieţi un rândişor în august, da vreţi neapărat să cheltuiţi şi nişte bani – scoateţi-i din portmoneu şi puneţi-i într-un plic pentru mine. Eu deja am cumpărat cadoul – Angela Aramă l-a creat şi numit ‎”Ingerul negru Baluba”. Pentru mine, Teia şi Mircea, îngeroaica este eroina unei poveşti prin care umblăm desculţi, pe iarbă înrourată. Într-o zi o să vă spunem şi povestea.

Acum să concluzionăm în contextul eventualei griji a prietenilor care au notat în agendă numele meu la data de 11 august. O să adun plicuri şi o să le transmit soţului meu, accept contribuţii pentru ziua mea începând cu 11 bani şi sfârşind cu maximum 36 lei. Iubitul meu a fost de acord să ducă socoteala şi tot ce “nu se ajunge” până se rotunjeşte preţul tabloului rămâne să fie contribuţia sa. Nicolae are un gând – să-i rămână şi de o bere fără alcool, după ce adună plicurile şi îmi întoarce banii care i-am plătit pentru tablou…

Parcă nu e mare text, dar după ce am scris asta – prin Internet mobil – pe Facebook mai bine de 50 de amici au dat like

Complimentele sincere şi din bună intenţie sunt apreciate.

Fericirea mea doarme senin în două pătucuri de copii. Lui Mircea i se zăresc dintre pernuţele preferate, urşii şi iepuraşii de pluş …doar călcâiele.

Teia …încearcă să scoată o ridiche, asta spune că face când o întreb de ce trage de plăpumioară. Apoi adoarme buştean, numai când să ies din camera copiilor mai aud: „Mama, înveleşte cioara”. Zâmbesc, dar pentru că sunt o mamă responsabilă – scot o cioară din mormanul de jucării şi o pun pe pernă lângă Teia.

Mă întorc în pat cu senzaţia că doar de când sunt mamă am această convingere deplină că ştiu unde doarme fericirea mea… Da voi vreţi să povestiţi unde doarme fericirea voastră?

Eu şi soţul meu suntem cât se poate de fireşti în a le explica picilor noştri tot ce îi interesează şi îi preocupă. Acum suntem la fază când Teia ne tot spune, în fiecare zi, despre cum va creşte „gugu” ei când va fi mare, cum va naşte un bebeluş şi cum copilaşul ei o să pape lăptic de la ea din „gugu”. M-am gândit că degrabă fac patru ani şi trebuie să le explic că o să ne despărţim de cuvintele pe care le spuneam când eram f.mici, „gugu” fiind unul din primele cuvinte ale Teii pe care îl spunea când vroia la sânul meu. Le-am explicat că trebuie să spună „sâni” în loc de „gugu” şi câteva zile a fost linişte şi pace, cu scene duioase în care Teia îşi purta păpuşa la piept, informând toată lumea că „bebe Ana papă la lăptic din sâni”. Mircea a fost tot timpul acesta impasibil la ce papă păpuşa sau cum îşi pune mama pijamaua. În schimb a urmărit-o pe bunica la baie şi a stat la uşă până a ieşit ea de acolo, poate a vedea „unde-s sânii lu’ bunica”…

Eu nu am fost niciodată ţinta curiozităţilor fiului meu, sunt mama pe care o vede şi atinge în fiecare zi, îmi miroase obrajii în fiecare dimineaţă şi se joacă cu părul meu când mă aplec seara peste pătucul lui. Din câte înţeleg, fiul meu m-a plasat clar într-un tipar unic de femeie – mama, adică fiinţa pe care o ştii şi o percepi firesc şi simplu ca pe un cuibar comod şi tot timpul la locul lui. Da iaca cu celelalte femei, Mircea are o mare bătaie de cap, pe drum spre grădiniţă îi „deschide ochii” surioarei sale că „nu toate femeile au gugu de acelaş fel”, iar eu trebuie să explic „de ce la unele tanti li se mişcă gugu”. După ce am răspuns şi ieri dimineaţă la întrebări, am amintit că trebuie să spunem sâni şi nu gugu, iar cu prima ocazie când fiul meu a folosit termenii corect …mi-a căzut maxilarul.

Deci, să vă spun cum s-a întâmplat. Mi-am dus copiii la o terasă ca să-i servesc cu clătite şi să ne spunem poveşti într-un spaţiu deschis. Când să plecăm, la masa vecină se aşează o domnişoară cu decolteu generos. Fiul meu îşi îndreaptă privirea şi arătătorul spre decolteul fetei şi exclamă cu voce de clopoţel: „Mama, uite la tanti aia ce… (reuşesc să observ cum i s-au înseninat ochişorii când şi-a amintit că nu mai spunem „gugu”) SÂNI uriaşi are!”

Vă imaginaţi că în timp ce fiul meu a pus accentul pe „sâni”, toţi bărbaţii au pus cafeaua şi ce mai aveau pe masă, şi ochii pe „tanti”. Eu încerc să dreg busuiocul şi îmi conduc repejor copiii pe lângă „tanti”, comentând: „bine Mircea, hai ia-ţi rămas bun de la tanti care îţi place şi plecăm”. La care feciorul meu se opreşte, chiar lângă „tanti cu sâni uriaşi”, se uită luuung la ea, mă priveşte nedumerit pe mine şi spune răspicat: „Mama, dar mie nu-mi place tanti! Ea fumează şi iaca ce urât miroase de la ea, fuuu!”

Seara am mai discutat cu copiii, ca printre altele, despre ce s-a întâmplat la terasă, cum ne expunem în public, toleranţă faţă de fumători etc. Înainte de somn, când ne pregăteam de citit povestea, fiul meu m-a învrednicit şi pe mine cu un comentariu: „Mama, vrei perna mea? Eu o să pun capul pe sânul tău, că e cald şi miroase a somn”…

Foto de Olesea Cruc.

Ciupercuţa verde întreba „când mergem la distracţie în Săptămâna Voluntariatului”, ciuperca turcoaz-roz-violet se interesa „cu ce cizmuliţe vom merge să fim voluntari”.

La grădiniţa ciupercuţele au ajuns cam necăjite că le-am zis că pentru Teia şi Mircea e prea frig şi noroi să meargă cu voluntarii la …curăţenie în toată ţara.

 Peste zi am aflat că Armata Naţională şi Parlamentul R. Moldova nu vor participa în ziua de 16 aprilie la „Hai, Moldova!”. Se prevăd, în continuare, ploi şi mai multe persoane au decis să facă curat în ţară când apare soarele.

Seara am decis cu picii că nouă nu ne este frică de ploaie şi că va fi distractiv să facem curat prin glod. Am mers şi am făcut cumpărături/cheltuieli neprevăzute şi cu o mărime mai mare pentru fiecare dintre noi. Acum avem cu ce ne încălţa ca să ieşim din casă des-dimineaţă şi să-i îndemnăm şi pe alţii: „Hai, Moldova!”.

Nouă nu ne este frică de ploaie şi noroi aşa că sâmbătă, 16 aprilie 2011, vrem „să fim voluntari cu colegii şi prietenii” (citat de la Teia şi Mircea), deci ne întâlnim la ora 10:00 în faţa blocului central al Universităţii de Stat, Str. A. Mateevici, 60.

- Mama, tu nu ai mers azi la serviciu?

A umblat un timp derutat că am ajuns până să se culce el şi surioara (sincer şi eu mă simt de parcă fug de la lucru dacă ajung mai devreme de 20:00 acasă), apoi a verificat:

- Dacă te joci cu noi seara, o să ne distrăm şi dimineaţa, ori când ne trezim o să fii la televiziune?

Teia:

- Mama noatră e bravo, ea o să se joace dimineaţa cu noi, apoi o să plece la treabă!

Concluziile mele:

1. Copii mei cred că “mersul la televiziune” face parte din serviciul meu, colegii mei de mai mult privesc asta ca parte a fişei mele de post. Da poate să încerc cum ar fi altfel, poate să vin un timp mai devreme – să ne jucăm şi seara, şi dimineaţa cu picii?..

2. Copii (şi soţul, şi mama) cred că eu sunt bravo şi asta mă încurajează (să nu fiu prea bravo cu timpul pe care îl acord lor). Vreau să schimb treaba asta, vreau să fiu nu doar iubită în casa mea, dar şi prezentă. Să vedem ce iese…

3. Mustrările de conştiinţă sunt mai chinuitoare când cei dragi te acceptă cu multe ocupaţii şi puţin timp pentru familie.

Acum am sfârşit o listă cu …ce să scot din programul meu aglomerat, aşa încât în fiecare zi să mă …găsesc pe mine şi pe cei dragi în lista priorităţilor. Dacă funcţionează am să fac publica lista

Mâine (deja azi) îmi planific să fiu o mamă în exerciţiu de la 19:00, numai că mă terorizează o afirmaţie a colegului Petru Macovei: “Mai dificil decât un alcoolic este un work alcoolic”…

Ne-am dorit să găsim în vânzare un pui de brad, ca să-l plantăm în curtea blocului. Şi cum nu am reuşit să identificăm aşa ceva în Chişinău, am adunat globuleţele multicolore şi le-am dus pentru cele câteva crenguţe de brad de la birou. Lui Mircea şi Teii le place f.mult să deseneze, iar Teia adoră să încleie abţibilduri, deci am decis că brăduţul nostru va fi desenat. Picii au ales să desenăm bradul pe uşa de la intrare, iar mami (mai conservatoare) pe o coală de hârtie. Comunicarea şi negocierile sunt atuurile noastre aşa că amalgamul de idei privind acele de brad s-au transformat într-o minunăţie de Pom de Crăciun,  cu jucării aplicate cu multă râvnă şi satisfacţie.

Tati şi bunica, recunosc că, în afară de o seară distractivă şi sentimentul de mândrie pe care îl au picii în legătură cu brăduţul pomul nu ocupă spaţiu, nu se scutură, nu e scump, este ecologic şi după sărbători va fi …uşor de împăturit şi de ascuns în cutia cu amintiri din copilărie.