Sunt foarte atentă la jocurile copiilor, ştiind că ele reflectă trăirile lor. Am întrebat de ce au pus departe de privirile lor tot ce înseamnă jocul de-a doctorul.

Teia s-a uitat pătrunzător la mine şi a răspuns:

− Copiii noştri sunt sănătoşi, ei se îmbracă bine şi nu au nevoie de injecţii, că doare tare…

− Dacă un copilaş se îmbolnăveşte, atunci el trebuie să se despartă de fraţii săi şi să meargă la spital. Tare-i trist să stai departe de surioare şi frăţiori, – a adăugat Mircea.

 A intervenit şi tata:

− Teia, mai vrei să mergi la spital? Cum a fost acolo?

− A fost bine, mi-a plăcut la spital şi domnul doctor a fost bun, am să merg în vizită la el.

Mi-a căzut mandibula şi … mi-am amintit plânsul sfâşiitor al fetiţei mele de patru ani după fiecare antibiotic administrat intramuscular. I-am spus că sunt foarte mirată să aud că i-a plăcut la spital. M-a privit senină şi mi-a explicat foarte răbdătoare:

− Mama, eu m-am tratat la spital şi acum pot să mă joc sănătoasă în camera mea!

Trebuie să recunosc că, deseori, sunt uimită de cât de multe pot să înţeleagă şi să accepte copiii, dacă părinţii au răbdare să le explice. Chiar în prima zi de spitalizare copilul a oferit medicilor o lecţie pe care profesioniştii o ştiu şi o ignoră. Fetiţa a refuzat să deschidă gura şi să dea urechiuşa la control, până nu i s-au arătat instrumentele medicale şi nu i s-a explicat ce va face doctorul cu ele. În termeni profesionali copilul şi-a dat „acordul informat pentru a i se administra tratamentul”, după ce fetiţei i s-a explicat şi a înţeles că tot ce trebuie să suporte este pentru binele ei.

În secţia ORL de la Spitalul Republican copiilor li se administrează un antibiotic care se absoarbe extrem de dureros, ei plâng foarte răsunător şi îndelung după injecţiile primite. Am spus adevărul înainte de fiecare procedură, aşa cum îl înţelegea copilul şi nu am permis niciodată ca sora medicală să liniştească fetiţa că „de data asta nu va durea aşa de tare”. I-am explicat fetiţei noastre că trebuie să alegem între acea injecţie foarte dureroasă şi între a tăia urechiuşa atinsă de infecţie, ceea ce va durea şi mai tare. Am lăsat-o pe Teia să aleagă dacă vrea să i se facă injecţia înainte sau după masă, am acceptat că poate să plângă şi să nu fie atinsă, mângâiată şi alinată decât dacă doreşte acest lucru. În a şasea zi de tratament, când a intrat sora, fetiţa a zâmbit cu fruntea niţel încruntată şi s-a dus singură „să dea fundul la înţepat”…

Surorile medicale au fost uimite cum Teia îşi primea zâmbitoare mixtura şi siropul, cum îşi ţinea singură masca din care câte 10 minute inhala „aburi pentru năsuc”, pentru că ştia că astfel se face bine şi mergem acasă. Fetiţa este foarte independentă aşa că noi am încurajat-o să ţină căpăcelul sticluţelor şi să deschidă unguentele. Astfel, copilul a colaborat cu plăcere pentru a i se administra picături în năsuc, ochişori şi urechiuşă.

Am urmărit şi comportamentul bunicii Teii, care are cu şaptezeci de ani mai mult şi care admira surorile care vorbeau drăguţ cu ea în timp ce încercau să-i găsească venele pentru a-i pune picurători. Bunica şi nepoţica au avut nevoie să li se explice într-un limbaj simplu ce se va întâmpla cu anumite părţi din corpul lor, şi cum va influenţa asta viaţa lor, după care au colaborat de minune pentru administrarea medicamentelor (nu şi până la explicaţie). Nimeni nu vrea să i se facă bine cu forţa şi fără a i se explica cum se va manifesta acel „bine”.

Interesantă perioadă din viaţa – continui să învăţ de la mama, dar învăţ deja şi de la copiii mei. Iar lecţiile de viaţă sunt ca şi injecţiile, nu neapărat plăcute, dar utile

Foto de Olesea Cruc.

Fiecare dintre noi, de regulă, facem parte măcar dintr-un grup minoritar, lucru pe care îl conştientizăm dacă ne oferim acele câteva minute de meditare zilnică. Autoaprecierea şi respectiv – acceptarea şi respectarea oamenilor din jurul nostru, ţine de capacitatea noastră de a gândi şi de a analiza lucrurile. Nimeni dintre noi nu este perfect, şi nici nu este asigurat că nu se va îmbolnăvi sau nu va fi judecat vreodată. Am putea descoperi că putem să facem faţă cancerului, tuberculozei sau infecţiei HIV, dar ne-am ciocni de ceva mult mai grav decât orice maladie – discriminarea şi stigmatizarea.

Neacceptarea propriei personalităţi naşte complexe grave şi ură. Credeţi că un om care se acceptă şi se iubeşte are nevoie să instige la ură împotriva altor persoane? Dacă acei „formatorii de opinie” din new media care discriminează, spun minciuni şi fac spume la gură blamând, s-ar considera perfecţi sau măcar acceptabili, ar mai avea nevoie să demonstreze că „sunt alţii mai răi, mai jos”?

Valul de ură şi intoleranţă atinge apogeul în ajun de evenimentele care marchează Ziua Drepturilor Omului în R. Moldova. Aşa că m-am gândit ce pot face personal ca să încurajez să rămână buni oamenii din new media, care ca să se simtă perfecţi nu au nevoie să calce în picioare demnitatea nimănui. Am discutat cu mai mulţi colegi care lucrează în domeniul HIV/SIDA şi am hotărât să lansăm o mică campanie de informare şi promovare a toleranţei „Demni despre HIV/SIDA”.

Scopul ste să spunem simplu şi accesibil ce este infecţia HIV şi cum să nu luăm virusul. Să povestim despre oameni care duc o viaţă absolut normală chiar dacă ei sau cineva din apropiaţii lor au HIV/SIDA. Sunt încurajate abordările simple, pe cât cu putinţă fără accente gri şi sângerii.  

Este un concurs pe care îl lansez, cu ajutorul amicilor de la UNIMEDIA, pe blogul meu. Va dura între 1 şi 10 decembrie 2011. Miza constă din trei premii:

Unul din marele gesturi de dragoste ale soţului meu este să stea pe podele în camera copiilor, mai şi legănând câte un pătuc, până adorm prichindeii. Sau să ne gătească ceva în zori de duminică, când noi ne dormim cea mai dulce parte a somnului. Sau să aducă cadouri şi f. deosebite picilor – cărţi cu tot felul de secrete, corăbioare, maşinele, păpuşele care au propriile animale etc., iar mie cu fiecare ocazie …un demachiant, acelaşi de fiecare dată, de la aceeaşi firmă (numai data producerii şi expirării deferă) – dar, intenţia contează.

Soţul meu nu se pricepe la cadouri materiale, aşa că eu apreciez gestul în sine. Deşi, recunosc mă bucur mai mult când îmi cumpăra revista preferată, că măcar este de fiecare dată alt număr – iar cei care produc demachiantul cu pricina, nu i-au schimbat ambalajul niciodată în 5 ani…

Pentru distracţie trebuie să vă spun că pe timpuri venea cu trandafiri şi peste un timp îşi amintea că mai are pentru mine şi un buchet de crizanteme (în rucsac). Acum dispare uneori cu noaptea în cap, ca să apară cu flori sau fructe proaspete. Sau se distrează cu cei mici în timp ce eu merg la un film cu un bun prieten. Sunt gesturi de nepreţuit pentru programul meu încărcat, şi aş avea atâtea să mai povestesc… Despre cum a purtat-o în braţe şi a îngrijit-o pe mama, când a fost paralizată, iar eu eram peste ocean şi nu reuşeam să schimb biletul ca să mă întorc cât mai curând. Despre cum a asistat la naştere şi cum le povesteşte picilor cât de mult îi iubesc, atunci când îl preferă pe tati şi nu vor să meargă la nani cu mine. Interesantă această perioadă din viaţă, când iubim între părinţi şi copii, între carieră şi casă, între divorţurile şi nunţile celor de vârsta noastră.

Numai că o să mai las spaţiu şi pentru alţii să povestească pentru ce iubesc. Iar eu am să-i mai ascult o dată pe Sârghi, Nata şi Andrei cum cântă despre dragoste. O să-mi tresalte inima când o să re-văd în clip bărbatul meu tânăr, iubitor şi scump, apoi o să fug să mă cuibăresc lângă el. Şi „moţochina” mea dragă o să mă strângă somnoros în braţele sale calde şi ocrotitoare. Şi să adorm fericită că, demult-demult, m-am măritat anume cu el…

 O zi cu soare, ploiţă de frunze, poezii cu nana Maria şi nanu Bogdan, raţe şi pescăruşi serviţi cu pâinică la lacul de la dendrariu.

Un prânz delicios la „Big Deal” şi tot acolo un pian nemaipomenit de ademenitor pentru pici şi (din acest motiv) o mare problemă de educaţie şi comunicare asertivă  pentru tati. Înspre seară toată lumea şi-a cerut scuze …de la toată lumea din casă pentru micile capricii, gafe, supărări şi alte mici necazuri ale unei zile pline de evenimente şi fără nănica de amiază.

Iar acum dorm duşi toţi, cu acea perdea de linişte senină pe care o au pe chipuri membrii unei familii fericite care au reuşit să-şi dedice o zi întreagă unul altuia…

Ador serile în care suntem cu toţii devreme acasă, sănătoşi şi în pătuc, pentru că pot să-i admir în voie după ce adoarme toată aceată lume minunată.

Ce fericire de neredat să ghicesc pe feţele lor oboseala impresiilor de peste zi, să merg pe vârfuri de la un pătuc la altul şi să nu mă mai satur privindu-i!

Am descoperit cât pot iubi oameni pe care îi văd rar şi îi intuiesc profund, că pot iubi foarte mulţi oameni în acelaşi timp, am descoperit că pot iubi cu tot sufletul femei. V-aţi imaginat vreodată că, heterosexuală fiind, poţi să iubeşti cu toată bucuria sufletului o femeie mai tânără, mai zveltă, mai stilată, mai frumoasă?

Ei bine, săptămâna trecută ne-am spus una alteia ce mult ne iubim, în emisie directă la un post de radio căruia ea îi dă culoare şi viaţă în dricul zilei. Ea, femeia pe care o iubesc şi o admir va primi azi flori, multe flori, telefonul ei va suna întruna, pagina de Facebook va merge rapid „în jos”, precum în filmele de ieri foia unui scriitor inspirat zvâcnea în sus, din maşina de dactilografiat. În dimineaţa zilei ei de naştere am ezitat cu telefonul în mână, ca apoi să-i dăruiesc câteva minute în plus cu copilele ei şi să nu-i sun. …şi ce mult aşi vrea ca şi alţi oameni, care vor să-i facă un cadou minunat, să aleagă să-i dăruiască TIMP.

Noi două nu am băut şampanie relaxate pe canapele luxoase şi abia de am servit un prânz împreună, prânz care a fost de fapt o anexă pentru interviu. Noi ne-am cunoscut la Radio D’or şi ne-am văzut numai în public, am discutat mai mult prin interviuri, şi ne-am simţit cu acea intuiţie şi sensibilitate pe care o au doar femeile-mame. Mie nu-mi plac băuturile şi lucrurile sofisticate, cred că nici ei nu-i plac dar despre ce să vorbească două femei deştepte timp de 3 ore pe sofa şi să-şi păstreze interesul pentru cealaltă? Şampania se amână, pentru că avem atât de multe de făcut, atâtea de spus în public – pentru că ne merită mai multă lume, atâtea de apreciat şi de realizat. Sunt fericită că mă ascultă, critică sau mă susţine când vorbim pe apucate la telefon, uneori mi-e dor să o strâng în braţe, iar alteori îmi amintesc de ea doar când pici mei se roagă pentru femeile care nu-mi sunt oficial prietene, dar pe care le iubesc cu tot sufletul.

Ador să văd câtă dragoste emană, cum creşte copii săi, copii altora în jurnalism, cum creşte emisiuni şi valori. O iubesc pentru florile din păr şi pentru sufletul pe care nu ştiu unde îl ascunde, pentru vorba ei, pentru stilul ei şi pentru câte le reuşeşte. O iubesc pentru câte nu le reuşeşte, pentru că prea multe vrea să facă, pentru că se apucă să schimbe ce nu crede că-i bine, pentru că-şi caută şi împarte darul de la Domnul.

O ador pe Nata, aşa precum admir senin iubirile feminine, mai presus de tot ce cred bărbaţii că avem de împărţit noi, femeile. Ar mai trebui o frază aici şi vă las să o formulaţi voi…

Foto de pe Lady Club şi de la Aquarelle Fm.

Voi asculta senină ploaia din oraşul pe care încă nu îl cunosc şi înainte să adorm o să mă cufund moale în voalul pictat senin cu …cer de peruzea.

Mă voi desprinde din fotoliul cu centură de siguranţă şi voi scăpa din zbor biletul cu loc la geamul avionului, voi plana uşor printre nori ce se zbenguie ghiduş şi printre raze care curg auriu printre cele nouă ceruri ale beatitudinei…

Când norii se vor îndesi şi învolbura, voi trece printre ei ca printr-o ploaie tumultoasă de vară, multă, rece şi pentru o clipă încruntată. Mă voi strecura printr-o crăpătură de senin şi voi cădea uşor şi îndelung printre nori dantelaţi şi mirosind a vise noi.

Voi cădea agale printre nouă rânduri de nori şi vise, apoi mă voi întoarce sprinţară la cetatea cea dalbă din cerul cel mai înalt …ca să-mi iau sipeţelul azuriu cu povestea pentru picii mei cei dulci şi pentru sufletele care aşteaptă o porţie de senin. Iar dimineaţă veţi găsi aici câte un cer pentru fiecare, cu nori aerieni, cu ploi care au păşit molcom pe lângă somnul vostru şi vise cu zâne şi feţi-frumoşi bălăi precum însoţitorii de bord de la airBaltic

mai sensibil, mai fericit, mai nebun

mai cald, mai minunat, mai visător

mai melancolic, mai călător

mai inimos, mai frumos, mai încrezător

mai înflorit, mai rodit, mai delicios

mai azuriu, mai verde, mai turcoaz

mai cu flori de cireş la început

…şi cu cireşe la sfârşit.

mai cristalin, mai liniştit, mai luminos

mai parfumat, mai cuminte, mai vertiginos

mai tangou, mai armonios

mai îndrăgostit, mai dorit, mai senzual

mai prieten, mai iubit, mai adorat

mai aproape, mai tare, mai puternic, mai adânc

mai mare, mai val, mai cer

mai cu tine…

pentru cei care în acest MAI devin mai înţelepţi şi pentru cele care devin mai minunate: mai mulţi ani buni la fiecare zi de naştere

MAI clasic şi foto preluată de la blog.shirlsgardenwatch.co.uk.jpg

Până la treizeci de ani mă întrebam mirată despre ce vor femeile când vorbesc despre drepturi egale cu ale bărbatului. Ignoram şi desconsideram opt martie, chiar şi acum cred că o cină zilnică mai deosebită, pregătită de partener PÂNĂ LA şi un postludiliu îndeluuung DUPĂ sunt mai importante decât un buchet de flori oferit odată în an. Nimeni nu mi-a luat laurii profesionali pe criterii de gen, şi nimeni nu mi i-a dat astfel. M-am simţit mereu egală cu bărbaţii şi majoritatea prietenilor mei sunt bărbaţi. Am avut vacanţe şi perioade romantice cu cine am vrut, m-am măritat când am vrut eu şi cu bărbatul pe care l-am ales (dar l-am lăsat să-mi cumpere flori şi să mă curteze). Soţul meu a schimbat la fel de multe scutece pentru bebeluşi cât am făcut-o şi eu, iar când bărbatu-meu este acasă nu prea am treabă cu gătitul, că el o face mai bine. Cheltuiesc cât consider necesar, pot să ies la cină cu cine vreau, merg la un spectacol când am chef şi când reuşesc să-mi fac timp.

Pentru prima oară revolta mea pentru soarta femeilor din R. Moldova s-a născut atunci …când nu s-a născut primul meu copil. Am trecut un test personal de calvar în contextul drepturilor reproductive ale femeilor din ţara noastră înainte ca, graţie unui proiect cu suport al Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii, să merg prin ţara noastră şi să discut cu femei pentru care metodele de contracepţie încep de la actul sexual întrerupt şi spălatul vaginului cu urină …şi se termină cu avorturi.

Vizitele obligatorii la ginecologa din Policlinica de sector (brr!) în timpul sarcinii, discuţiile de spital cu alte femei însărcinate, atitudinea unor medici din instituţiile în care femeile merg pentru unul dintre cele mai frumoase şi poate cel mai complicat eveniment din viaţa lor – naşterea – m-au marcat. După naştere îmi alăptam epuizată puiul de fetiţă şi mă gândeam la ce mi-a zis Irina (o ex-colegă şi bună prietenă) când nu am crezut-o: „S-ar putea întâmpla ca după naştere, alăptare, nopţi nedormite şi zile la birou să nu-ţi mai doreşti sex mult timp…”. Mă gândeam la situaţia femeilor din ţara noastră, câte din ele sunt asistate, fizic şi emoţional, la naştere de soţii lor? Câte mame se trezesc noaptea să facă ceva pentru un nou-născut …în mod egal cu tatăl pruncului: să-i dea sticluţa, schimbe scutecul, să-l plimbe în braţe până-n zori când mai trec colicii? Câte femei din R. Moldova revin la …activitatea sexuală de după naştere doar atunci când se simt refăcute fizic şi psihic? Cine le asistă pe femeile din R. Moldova să treacă peste depresii post-natale?

Soţul meu a fost întreg travaliul lângă mine, mi-a făcut masaj şi a chemat medicul cu câteva minute înainte să vină …nou-născuta în salon. Cu ajutorul moaşei soţul mi-a pus fetiţa pe piept imediat după ce s-a născut şi în acel moment s-a ales cu o soţie feministă (şi cine ştie ce drepturi o să apere fiică-sa când creşte). Atunci mi-am dat seama că poate fi f. greu când ai susţinere, respect, poţi împărţi responsabilităţile, îţi cunoşti drepturile şi ai acces la servicii de bază. Dar cum este pentru femeile care nu au aceste condiţii?

Peste câteva luni, când am reuşit să ne aducem acasă şi fiul, am auzit întrebări retorice pe care probabil le aud mulţi părinţi care nu ascund faptul că au adoptat: „Ei, cum poate o mamă să-şi lase copilul, cine a putut să lase aşa un copilaş de mic şi neajutorat?”.. Vă previn să nu mă întrebaţi aceasta că vă aşez în faţa mea şi nu plecaţi până nu-mi daţi răspunsuri concrete – Cum poate un tată să-şi lase copilul? Pe cine judecă gura-lumii când se naşte un copil în afara căsătoriei? Cum este să creşti un copil fiind părinte-singur şi necăsătorit, cum este să fii mereu judecat(ă)? De ce toţi copii lăsaţi la orfelinate şi internate ne duc cu gândul la mame iresponsabile? Poate că multe mame ale acelor copii suferă şi vor să-şi ţină pruncii la piept, dar au nevoie de un bărbat normal alături şi de tărie să treacă peste gura lumii, peste stigmatul sărăciei.

M-a întrebat cineva recent: „Şi dacă creşti copilul unei prostituate?” şi asta mă arde şi nu-mi dă pace să dorm, deci iată răspunsurile: 1. Cresc copii MEI, doar ai mei şi ei sunt senini de la Dumnezeu, gata să crească orice reuşesc eu să-i educ. 2. Noi nu (ne) naştem misogini, dar nici prostituate, oamenii se formează în timp, iar anumite femei devin victime ale comportamentelor sexuale masculine din cauza educaţiei, sărăciei, traficului de fiinţe umane şi al unui cadru legislativ prost.

Nu am motive personale să zic că drepturile mele feminine nu sunt respectate, dar mă răscoleşte durerea şi frustrarea altor femei. Pentru că îmi plac femeile, mi-s dragi, eu sunt ce sunt pentru că am avut femei de la care să învăţ, cui să mă confesez, pe cine să admir. Pentru că eu nu folosesc termeni de genul „concurentă, rivală”, dar nici „să lupt” pentru drepturile femeilor nu-mi place. Prefer să comunic SENIN …la feminin, cei de alături înţeleg şi fără război, rămâneţi pe fir.

Datorită Facebook-ului am atâţia prieteni încât necesită program matinal ca să trimit mesaje sau sms-uri (celor care nu au ce ascunde şi îşi plasează numerele la profil fb). Aceasta este a doua parte minunată a programului meu (după pupatul picilor ce dorm şi a băiţei) – să vă zic „La mulţi ani şi tot (da aveţi grijă) ce vă doriţi!”.

Numai că maturii minunaţi vin … din dragostea altor maturi (regula cu cele mai multe excepţii) aşa că dacă credeţi că puteţi felicita părinţii cu ocazia zilei de naştere a odraslelor – vă susţin!

Dragii şi dragele, de fapt a dori întâmplări bune şi vise realizate cuiva face parte dintr-o psihoterapie la îndemâna oricui – deci, să folosim oportunităţile de a zice de bine pentru ca să ne simţim bine!

Că tot am trimis de dimineaţă SMS-urile şi am scris pe pereţi de Facebook, mai adaug o urare de primăvară şi sex bun cu buburuze (se vede în prima poză de unde am preluat insectele) pentru Olga Railean…

În foto a doua CER SENIN de la şi pentru Valeriu Rusnac (dacă nu v-aţi prins – a doua poză este realizată de Domnul Reniţă, iar Facebook zice că Dumnealui s-a născut …ca azi).

Lalele regale, alias fritillaria imperialis, dar în sufletul meu ele rămân cu un nume senin şi nepretenţios – floarea paştelui. Mi-e dor de ochii lor înlăcrimaţi, de culoarea care înviora brusc grădina şi de bucuria cu care le admira bunica. Brusc am descoperit că aceasta a devenit floarea mea preferată şi cadoul pe care îl aştept de la iepuraş în acest an…

Foto: Stefan Andersen, Rian Withaar, www.photobucket.com, www.nybg.org, www.bbg.org, www.1st-art-gallery.com, www.dkimages.com, www.encore-editions.com, www.heathermaunders.com, www.prod.bulbsonline.com, www.gpauk.org, www.thepoisongarden.co.uk, www.plants.usda.gov, www.veer.com, www.broadleighbulbs.co.uk,  www.timberpress.com, www.marthastewart.com, www.treknature.com,  www.humanflowerproject.com, www.passagenproject.com, www.1point2croix.info, http://www.mydigitalart.be, www.posters.com, www.fineantiqueprintsandart.com