Iată ce cred, proaspăt-obosit formulat pentru Adevărul:

„Dumnezeu nu îi discriminează pe oameni, toţi suntem egali înaintea Lui. Nu în calitate de ONG-ist, ci ca şi creştină afirm că proiectul de lege anti-discriminare este în armonie cu Sfânta Scriptură. 

Conducătorii religioşi din R. Moldova dau dovadă de intoleranţă şi instigare la ură împotriva celor care nu sunt ca ei. Tot mai mulţi preoţi transmit mesajul „Dă-te la o parte că sunt sfânt”, şi tot mai puţini se preocupă de valorile adevărate, caritate şi exemplu personal. Unii oameni, în special slujitorii bisericilor se cred avocaţii Domnului sau ai altor oameni – în realitate încalcă legile Lui Dumnezeu şi ale statului.

 Rolul Bisericii este de a-L face cunoscut pe Dumnezeu şi de ai ajuta pe semeni. Sunt alte instituţii în stat care trebuie să facă politică şi politici. Feţele bisericeşti din R. Moldova se împotrivesc să înţeleagă lucruri acceptate de Biserica din majoritatea ţărilor creştine – statul şi biserica trebuie să fie clar separate. Rolul bisericii şi al statului este total diferit, deşi toleranţa şi dreptul la alegere sunt baza pentru Biblie, dar şi pentru Constituţie.”

„Căsnicia mea este o bucătărie cu miere de mai şi dulceaţă din petale de trandafir, dar şi cu sare şi piper, şi cu perioade în care iau apă în gură. Cred că în căsătorie iubirea trebuie să aibă spaţiu şi libertate, altfel cea mai fierbinte dragoste îţi aprinde paie în cap!”.

Merci mult Doinei Cernavca pentru întrebări inspirate şi fetelor care au lăsat comentarii la interviul meu de pe Lady Club! De fapt Doinei îi datoraţi seninătatea din interviu, că eu am zis şi lucruri banale, prozaice, de nevastă cu niţel stagiu şi om cu doruri vechi Doina este tare tinerică şi s-a măritat mai târziu decât mine, probabil când gospodăreşte la bucătărie mai simte sub şorţuleţ foşnetul rochiei de mireasă

Ei, dragelor şi dragilor, când ne avântăm cu capul înainte într-o iubire, de obicei visele noastre sunt cu săruturi dulci, cunună de mireasă şi costum de mire… Iar după nuntă ne trezim cu pestelcă, îmbrobodite şi îmbrobodiţi!

Uneori mă gândesc că Dumnezeu a inventat umorul ca să supraveţuim în căsnicie, familia este ca un cer, de obicei ni-l imaginăm senin, dar el are şi nori, şi ploi! Scumpele mele cititoare măritate şi dragii mei cititori însuraţi, vă doresc din suflet ploi scurte de vară şi curcubeie splendide!

În foto Doina Cernava, cu rochie de mireasă şi şorţuleţ de nevastă

Am avut o zi deplină, am reuşit să mă bucur de copii mei şi să bucur copii altei mame. Ce bine mă simt să pot spune că am avut cu toţii o zi bună astăzi!

MULŢUMESC pentru asta Lui Dumnezeu, Irinei şi lui Andrei Tarasenco, lui Dumitru Ciorici, Alexandrinei Ioviţă!!! Am primit donaţii importante de la aceşti oameni pentru familia Lidiei Antoci dintr-un sat din Ungheni. Şi ce m-aş fi făcut fără ajutorul unui voluntar de nădejde, Anişoara Condrat, care a dus socoteala banilor şi cumpărăturilor. În seara aceasta Anişoara va întocmi primele rapoarte de cheltuieli, iar peste o săptămână, când vom finisa acţiunea de caritate, feţi putea vedea pe blogul TDV cine şi cât o donat cine şi cât o primit, veţi admira şi un album foto. Acum vreau să vă transmit emoţiile unei zilei care a început la Gara de Nord, la 8:00 a venit din sat Lidia cu cei patru prichindei. Am plătit pentru călătoria lor tur-retur şi ne-am înţeles cu şoferul când îi aducem înapoi, că nu cunosc Chişinăul. Am mers la „Cristina” să luăm cizme de la producători autohtoni, dar magazinul care „lucrează fără zi de odihnă” era închis şi păcat, pentru că la fiecare câteva minute venea câte un potenţial cumpărător să tragă de uşă.

 Aşa că mezinii Lidiei s-au ales cu cizme de la „Neovalcom”, iar picii mai răsăriţi cu cizme şi mai calitative de la „Zorile”, magazinul de pe str. Armenească, 51, et. 2. Aurelia, vânzătoarea de la „Zorile” ne-a fascinat, f. atentă, binevoitoare şi dă ciocolate mari-mari la cumpărăturile pentru pici Pentru că cei mici erau îmbrăcaţi f.subţire şi erau flămânzi am zis …să riscăm să-i hrănim la Culinăria de pe str. Armeană, puţin mai la deal de Piaţa Centrală. Când am intrat m-am gândit că Angela, una din doamnele care ne-a servit, este o vânzătoare care s-ar potrivi perfect într-un film sovietic despre o femeie din comerţ. Când am ieşit îmi venea să merg să o pup pe Angela! Pentru că eu şi Anişoara, voluntara de la TDV alergam cu farfuriile cu bunătăţuri, ceai şi tort, Angela a prins firul şi fără să ne întrebe ceva a venit la copii cu copturi din partea casei şi patru buchete de baloane! Mă credeţi sau nu, da eu am să merg cumva să mănânc la culinăria de lângă piaţă şi să-mi cumpăr papuci de la „Zorile”! Dacă le întâlniţi pe Aurelia şi pe Angela, acolo unde vă zic că lucrează, să le spuneţi că sunt extraordinare!

Am mai trecut pe la „Viorica” şi am luat şampon pentru pici şi mama lor, am admirat Arcul de Triumf, am pozat pe Aleea Clasicilor şi la Biblioteca Naţională. Dacă tot au făcut cei mici poze la bustul lui Ion Creangă, păi am mers la Teatrul de Păpuşi „Licurici” să vedem ce mai fac „Fata babei şi fata moşneagului”. La „Licurici” copii au avut parte şi de matineu, iar după au fost foarte bucuroşi să primească cărţi. Până acum copii Lidiei au avut în casă doar manuale împrumutate de la şcoală. După o mică gustare am transmis copiilor jucăriile de la Teia şi Mircea, caiete şi pixuri din rezervele „Tineri şi Liberi”, câteva pachete cu haine de la Dumitru Ciorici şi Asociaţia „Memoria”.

Merci Primarului Bodrug de la Condrăteşti că a comunicat cu noi pentru ca familia Lidiei să aibă parte de această zi de poveste! O să vă mai povestesc timp de o săptămână pe unde ajungem, iar la sfârşit, precum ziceam, o să aveţi parte şi de un raport cu semnături şi fotografii. Astăzi am să vă arăt doar poza  unor picioruşe în cizmuliţe noi. Nici nu mi-am imaginat câtă bucurie pot aduce patru perechi de cizmuliţe noi, care au mestecat noroiul din Chişinău într-o zi de ianuarie…

 Foto de Ana Condrat.

… …. ….. De câteva săptămâni mă gândesc că Revelionul există pentru a nu lăsa restanţele şi amânările până înainte de moarte. Noaptea trecută am lucrat în linişte la restanţe pe care dacă nu le lichidam, după Anul Nou nici nu mai contau. Când îi promit soţului o cină la restaurant, mă aleg cu ore nocturne petrecute în exces de responsabilitate la serviciu

Dimineaţa mi-au sunat prichindeii şi m-au dojenit „Ai-ai-ai! Mama, tu de ce nu ai venit la casa ta aseară?!” Şi m-a cuprins un dor şi o bucurie nemărginită că îi am, că sunt în siguranţă lângă tatăl lor şi că ciripesc fericiţi despre escapada plănuită până la scrânciob şi la grădiniţă!

La prânz am primit o scrisoare despre fetiţa şi băieţelul altor părinţi, o puteţi citi şi la pagina celor care mi-au trimis mesajul. Inima de mama s-a strâns de durere, deznădejde şi parcă un fel de vină…

De atâtea ori Dumnezeu a fost întrebat: „Doamne, de ce mi s-a întâmplat această nenorocire mie?!”. Dar câţi dintre noi ne întrebăm: „De ce o familie, un om, o fiinţă a Lui Dumnezeu suferă în timp ce eu au am atâta binecuvântare de la Tatăl Ceresc? Merit eu toate darurile Lui Dumnezeu mai mult decât acel om care tocmai a suferit o pierdere grea?”.

Am cunoscut o familie care locuieşte într-o cameră de cămin (!): mama cu “soţul de-al doilea” şi trei copii: Alexandru este în clasa a şaptea, Ana-Maria în clasa a şasea şi Arteom are 3 ani. Mai locuiesc cu ei  bunica şi străbunica. Lucrează doar bunica Ludmila, la o bibliotecă. Când am mers cu o amică la ei, străbunica era cu piciorul rupt. Oamenilor despre care îţi povestesc le lipsesc multe, f. multe lucruri, dar ei sunt incredibil de fericiţi că sunt împreună şi îi mulţumesc Lui Dumnezeu pentru asta! Fii Moş Crăciun pentru ei şi vei avea parte de o lecţie incredibilă de iubire, credinţă şi recunoştinţă!

Foto cu îngeraşii pe care mi i-a dăruit Domnul!

A venit moşneagul meu şi casa este plină de râs, chiote şi voie bună. Prichindeii şi dădaca se bucură enorm când se întoarce soţul meu din România. Nicolae este genul de om care strânge obiectele sparte …ca şi cum abia aştepta să le vadă cioburi şi să vină cu făraşul sau aspiratorul. Nicolae este bărbatul lângă care m-am astâmpărat, pe lumea asta nu există altă persoană pe care s-o iubesc la fel de mult, dar …nu există nici alt om care să mă enerveze la fel de mult. Femeile măritate cu bărbaţi perfecţi ştiu despre ce zic eu.

Nu am cerut de la Domnul un soţ pe care să-l înzestreze cu nişte calităţi anume. Pentru că nu am cerut un soţ, l-am rugat pe Dumnezeu să facă ce ştie el că-i mai bine pentru mine. Dacă aş fi făcut o listă cu anumite calităţi pe care vreau să le aibă bărbatul de lângă mine, cu siguranţă aş fi scăpat o calitate de care mă bucur acum când copii sunt plecaţi cu bunicii. Soţul meu a pus un disc care mă înfoiară şi-mi îndreaptă privirea spre geam, e un CD cu Nicu Alifantis şi e aşa de fain  când are cine să-ţi pună piesa preferată de câteva ori la rând, cât să transmiţi emoţia ta pe blog:

„Te uitã cum ninge decembre…
Spre geamuri, iubito, priveşte -
Mai spune s-aducã jãratec
Şi focul s-aud cum trosneste. 

Şi mânã fotoliul spre sobã,
La horn sã ascult vijelia,
Sau zilele mele – totuna -
Aş vrea sã le-nvãt simfonia.

Mai spune s-aducã şi ceaiul,
Şi vino şi tu mai aproape, -
Citeşte-mi ceva de la poluri,
Şi ningã… zãpada ne-ngroape.

Ce cald e aicea la tine,
Şi toate din casã mi-s sfinte, -
Te uitã cum ninge decembre…
Nu râde… citeşte nainte.

E ziuã şi ce întuneric…
Mai spune s-aducã si lampa -
Te uitã, zãpada-i cât gardul,
Şi-a prins promoroacã şi clampa.

Eu nu mã mai duc azi acasã…
Potop e-napoi şi nainte,
Te uitã cum ninge decembre…
Nu râde… citeşte nainte.”

Extraordinară stare transmisă de chitară, când ţi-e cald şi eşti ca în poezie cu ceaiul şi El / Ea alături. Parcă ai vrea să îmbătrâneşti ca să stai aşa la sobă, mereu ca într-o duminică de decembrie.  

Numai că altfel sunt bătrâneţile pe aici, citeşte comentariul pe care l-a scris oaspetele drag al casei mele, Tatiana, la un text precedent… Poate ai acei papuci de iarnă, mărimea 42, sau poate ai timp să mergi cu Tatiana până la doi bătrânei oropsiţi. Să povestim şi angajaţilor de la Ministerul Muncii, Protecţiei Sociale şi Familiei cum e să plăteşti chirie o mie două sute lei când pensia ta e mai mică de o mie de lei…

Foto: Gheorghe Chistol

Nu mai ţin mint când am descoperit că Moş Crăciun (Moş Gerilă de fapt) este unchiul Mircea, dar cu siguranţă nu m-a deranjat lucrul acesta. Unchiul Mircea a ocrotit copilăria mea, mi-a ţinut loc de tată, mi-a fost cel mai bun prieten, şi de când a plecat dintre noi a devenit rana mea deschisă, dorul meu nestins. Iar în pragul sărbătorilor dorul se revoltă, se zbate şi mă răscoleşte, îmi aduce icoane viscolite din copilărie. Unchiul a lucrat în mai multe raioane ale Republicii Sovietice Socialiste Moldoveneşti şi eu aşteptam întreg anul acea seară caldă şi plină de emoţii colorate. ŞI VENEA, primul semn îl dădea Arci lătrând neîncrezător, apoi cuţu trecea la un scheunat fericit …amestecat cu hămăituri entuziasmate. Bunica tresărea din calmul şi liniştea ei, iar ochii i se luminau şi deveneau senini ca de cadână fără griji. Eu mă precipitam şi aşteptam cu sufletul la gură acea bătaie cunoscută la fereastră. Odată cu bătaia în geam peste casă se revărsa vocea puternică a unchiului care se interesa dacă cineva îi deschide lui Moş Gerilă. În copilăria mea Moş Crăciun avea 1 m 86 cm, mergea drept, râdea tare (des) şi molipsitor, şi cum i se cuvine unui Moş adevărat, intra zgomotos, îşi scotea ochelarii aburiţi şi ne îmbrăţişa cu bunătate. Întotdeauna Moşul îmi aducea nenumărate daruri – dulciuri, fructe exotice, cărţi şi multe-multe jucării. Apoi, câte o săptămână, unchiul meu drag cu rol de Moş îmi citea mie şi bunicăi poveşti frumoase în fiecare seară. În casă mirosea a copturi şi zeamă, mâţa torcea unde nimerea ca să fie şi ea în treabă, iar eu aşteptam să vină mai repede şi mămica, ca să-i arăt mulţimea de daruri.

…în secţia de reanimare Moş Crăciun era liniştit şi bucuros că îi sunt alături, a vrut să-i spun o poveste şi să nu mai insist niciodată ca să accepte perfuzii. Îi mângâiam încet părul alb, lung ca şi barba de moş înţelept, şi deodată toată neliniştea s-a spulberat după patul în care se odihnea umbra obosită a unchiului atotputernic şi bun din copilăria mea. Am început să-i spun una din puţinele poveşti pe care nu o învăţasem de la el …povestea uriaşului şi a grădinii sale. Pe la jumătate de poveste, unchiul Mircea mi-a mulţumit blajin şi oarecum de pe altă lume, şi m-a rugat să-i spun altă dată continuarea poveştii, vroia să se odihnească… I-am spus continuarea acelei poveşti peste un an, la mormântul lui, in timp ce cerul fulgera şi ploua măşcat asupra cimitirului unui sat uitat de lume. Unchiul meu a plecat din viaţa asta peste puţin timp după ce eu şi mama am ieşit din reanimare, iar cu el a plecat Moş Crăciun, copilăria mea şi sărbătorile fără dor durut.

Dumnezeu mi-a dat atâtea daruri şi bucurii încât va trebui să scriu multe texte până cei care intră în casa asta vor înţelege căror oameni datorez ceea ce sunt. Totuşi, unchiul Mircea rămâne prototipul uncheşului mucalit şi înţelept, bun şi profund. Iar când Mircea, fiul meu, mă întreabă cum arată Moş Crăciun eu chem din copilăria icoana cu seara de ajun şi vocea unchiului la geam şi îi povestesc fiului cum arată moşul.

Oare dacă Dumnezeu mi-ar fi dat darurile Lui nenumărate fără să-mi ia nimic, aş fi spus acum poveşti despre oameni fără Moş Crăciun? Am să închei cu o poveste despre o Doamnă pe care am cunoscut-o în Grădina Publică, când făceam sondaje pentru „Modern Club 805”, Radio Moldova. Maria Grigorevna a fost zeci de ani profesoară şi mamă fericită, a avut putere să divorţeze de un soţ violent în timpuri când a avea bărbat la casă era mai presus decât a fi fericită şi a avea pace în casă. A început o nouă viaţă şi a avut parte şi de clipe minunate, până când într-o zi fiica, ginerele şi nepoţica ei au murit într-un accident rutier. De cincisprezece ani, când îi telefonez Mariei Grigorievna în ajun de Crăciun şi Paşti, ca s-o întreb de ce are nevoie, îmi spune că cel mai mult îşi doreşte să vorbească, să fie ascultată. Deci, dacă cineva a ajuns la finele acestui text şi înţelege ce înseamnă doruri pentru care cuvintele-s puţine şi durerea-i nouă în fiecare zi …poate vreţi să fiţi pentru o oră omul care ascultă şi înţelege o Doamnă în etate.

Foto: www.fingus.ru

În contextul extremismului ortodox sper că, indiferent unde o sa ajungă antisemiţii – rai sau iad – noi acolo nu o să fim, cel mai probabil ca Dumnezeu o să ne măsoare faptele în alt grup…

Doamne, dă-le minte la oameni, să înţeleagă că Tu nu ai nevoie de avocaţi, să-şi vadă de faptele lor şi de cele zece porunci…

Foto de la Elena Prodan, ea ştie de unde să descarce poze senine

Intru în casă precum aterizează avioanele Tarom-ului şi cele ale Air Moldova. Adică, ajung cu viteză şi gâfâind, dar mai fac nişte paşi împleticiţi din inerţie… Ufff… 21:00… am reuşit!

Înţelegerea de familie este că seara, la 9, toată lumea să fie acasă – astfel ca la 10 toată lumea să fie în pat. Bineînţeles că mi se mai acceptă excepţii, numai că varianta „sănătoasă” este să previn, cel puţin de dimineaţă, că vin mai târziu Trebuie să recunosc că chestia aceasta m-a disciplinat, iar copii au un program clar de nani, pentru că de obicei mă aşteaptă pentru ritualul de seară. Pentru ei faptul că mama a ajuns acasă este un semn că trebuie să mergem la pătuţ, eu sunt cea cu pijamalele şi rugăciunea.

Ne rugăm astfel: eu încep să-I mulţumesc Domnului pentru familie, pace şi sănătate, apoi Teia îi pomeneşte pe toţi bunicii, naşii şi prietenii. Pe parcurs, „pentru că tot veni vorba”, tata încearcă să afle dacă nu am uitat să-i sun mamei, iar Mircea mă anunţă că a păpat harbuz de la nana Maria.

Apoi, eu şi Teia, ne rugăm pentru a doua zi şi cerem ajutorul Domnului pentru ce ne dorim să realizăm. Noi, femeile cu „grija pentru copii şi oameni mari” încercăm să ne păstrăm firul gândului cât Mircea îi cere impetuos lui Dumnezeu „să vină mâine lupul!” (de frica lui A H1N1 lupul de la teatrul de păpuşi a sfeclit-o şi nu mai vine cu spectacol la grădiniţă). Cât eu şi Teia îi mulţumim Domnului pentru că ne ascultă şi ne va ajuta şi de data asta Mircea tot încearcă să zică „noapte bună, Doamne”, evident cu sensul de „amin”.

Astăzi mă gândesc că am mii de motive să-i mulţumesc Lui Dumnezeu pentru ce-mi oferă mie şi celor dragi. Da …parcă mi-e ruşine să cer ceva pentru noi, cum să mai ceri şi ce să mai ceri când ai iubire, sănătate şi pace?

De vreo jumătate de an picii mei se roagă în fiecare seară. La început rugăciunile erau pentru oameni despre care eu spuneam că au nevoie să ne rugăm, de exemplu „Doamne te rog pentru L. şi C.”. Uneori ne rugam pentru oameni pe care i-am cunoscut întâmplător sau care nu ne cunosc, dar care aveau de ajutorul Lui Dumnezeu. Teia are un mod de a se ruga f. convingător, au fost situaţii când i-a făcut pe cei apropiaţi să plângă prin felul cum se ruga pentru mămici care treceau prin cumpene ale vieţii.

Apoi prichindeii au început să comunice cu Dumnezeu …la direct. Adică se bagă seara în pătuţ şi se roagă fără ca să le dau eu tonul. Prima rugăciune independentă şi preferată a Teii: „Doamne, te rooog, Doamne! Dă, Doamneee, plăcinte la copii!!!” Intonaţia Teii este demnă de suferinţa copiilor care suferă de subnutriţie… Dumnezeu iubeşte copii, aşa că de obicei a doua zi după ce se roagă Teia de plăcinte, vine nana Maria şi aduce nişte plăcinte de să-ţi lingi degetele.

Mircea când nu are chef să se roage spune: „Eu îL iau pe Domnul să doarmă cu mine. Noi dormim!”. Astea-s de obicei nopţi cu somn profund şi pace în toată casa.

Câteva săptămâni în urmă Teia a început să spună o nouă rugăciune: „Doamne, dă, te rog, la copii o pisică mică!” …şi într-o zi a venit la uşa noastră un pui negru de pisică.

Pisica trăieşte pe scară, la ultimul etaj şi vine glonţ când aude uşa noastră. Evident că acum trebuie să avem grijă să o hrănim pe Negruţa (aşa au numit copii pisica trimisă de Domnul) şi să facem curat după ea. Iar soţul meu se roagă zilnic să nu le treacă prin cap la copii să ceară de la Domnul un căţel (deocamdată pisicile şi câinii sunt marea pasiune), că picii sunt inventivi şi Dumnezeu este ghiduş.

Poză de Gheorghe Chistol.