Eu apreciez f.mult medicii, ei au una din acele profesii în care nu există dreptul la „eroare umană”. În ţara noastră este f.greu să fii medic, la fel de greu precum este să fii ţăran, muncitor, funcţionar public, poliţist cinstit etc. Datorită medicilor o am în viaţă pe mama şi poate la fel ca cei care citesc aceste rânduri – de medicina din ţara noastră îmi sunt legate multe gânduri de recunoştinţă şi de frustrare.

Nu sunt întotdeauna f.responsabilă de sănătatea mea şi, uneori, după săptămâni de „am altceva mai important de făcut” ajung să aud, ca la acest sfârşit de săptămână, că de fapt „nu mai e nimic de făcut, decât de mers la spital”. Buuun, să fie învăţătură de minte pentru toţi care cred că vor răsturna munţii şi vor revoluţiona domeniul de activitate profesională dacă lucrează până dau în brânci şi neglijează sănătatea. Mai exact să fie de învăţătură pentru cei capabili să înveţe din greşelile altora…

Problema care mă frământă mai mult ţine de fiul meu, pentru că şi puiul trebuie internat. În cazul copilului eu nu ştiu care ar trebui să fie lecţia pentru mine şi soţul meu. Asta pentru, ca şi în cazul când a trebuit să spitalizăm fetiţa, copilul a fost văzut destul de des de medici. Noi mergem la medicul de familie şi la medicii de profil de fiecare dată când avem cele mai mici bănuieli că ar exista careva motive de îngrijorări. În ultimul timp am suportat cheltuieli suplimentare pentru a invita un pediatru la domiciliu.

Anterior am fost extrem de stresaţi că fetiţa a fost internată cu probleme grave după ce timp de câteva zile medicul de familie a văzut-o şi a confirmat că este bine. Am zis atunci că înţeleg medicul de familie – nu este specializat în toate, iar fetiţa era plină de viaţă şi voioşie până în momentul când starea sănătăţii ei e devenit f.rea. A fost tratată de un profesor în medicină, un medic f.bun şi pe care copilul l-a îndrăgit şi pe care şi-l amintea când se ruga în serile de după spital. Am decis atunci să-l rog pe domnul profesor să-l examineze şi pe băieţel, chiar dacă mă simţeam prost să rog un profesionist de calibru mare să examineze un pici aparent sănătos. Profesorul a confirmat că băiţelul este bine, lucru pe care în următoarele săptămâni l-au făcut medicul de familie şi pediatrul invitat la domiciliu. Copilul este plin de viaţă şi arată bine în continuare, numai că mie nu mi se părea normal să aibă mereu năsucul înfundat şi să respire greu aşa că am mai mers şi la alt medic ORL, am făcut radiografie, am mers iarăşi la medicul de familie şi astfel am auzit toate confirmările că copilul are o problemă serioasă şi trebuie internat.

Acum nu pot să dorm din cauza stresului cauzat de gândurile despre cele două internări – a mea şi a fiului – care trebuie rezolvate în câteva ore, dar şi a întrebării „unde am greşit ca părinţi?”

Am primit confirmarea că băieţelul are o problemă veche de sănătate, care s-a tot agravat pentru că medicii nu au văzut „nimic serios”. Nu am ajuns cu al doilea copilaş în situaţia gravă în care a fost primul copil doar pentru că am tot insistat să „schimbăm” doctorii şi să facem o radiografie. Înţeleg că trebuie să fie recunoscătoare medicilor care în sfârşit au pus diagnosticul şi situaţia va fi mai bună peste o săptămână de spitalizare. Dar înţeleg la fel de bine că dacă copilul ar fi fost investigat corect la timp am fi putut evita spitalul sau ar fi fost internat odată cu sora sa.

Pentru părinţii care au copii (aproape) gemeni spitalizarea înseamnă nu doar strângerea de inimă pentru copil, nu doar cheltuieli şi grijă despre cine stă cu copilul de la spital şi cine stă cu copilul de acasă. Situaţia se complică când ambii părinţi au responsabilităţi la serviciu şi au şi ei proprii părinţi care au nevoie de grijă permanentă… Pentru părinţii cu copii de aceeaşi vârstă există marea dificultate să-i desparţi pentru un timp pe cei doi copii. În cazul picilor noştri – ei şi la grădiniţă sunt mereu alături, fetiţa şi băieţelul nostru au un comportament de gemeni siamezi şi o despărţire de o zi ridică mari probleme. După ce fetiţa a fost spitalizată o săptămână, ne-au trebuit cinci săptămâni să consultăm psihologul şi să ajutăm băieţelul să treacă peste şocul despărţirii forţate.

Acum mă întreb iar şi iar „ce nu am făcut bine ca părinţi” de am ajuns iarăşi într-o situaţie în care copilaşi de patru ani trebuie să treacă şocul spitalului? Nu este cazul de interpretat că părerea mea este că spitalele din R. Moldova sunt sfârşitul lumii. Pur şi simplu convingerea mea maternă este că nici cel mai performant spital din lume nu va înlocui unui copil camera pe care o împarte cu sora dragă şi părinţii care îl înconjoară cu atenţie şi iubire.

Şi, totuşi, de ce copiii care sunt mereu monitorizaţi de medici şi care au la început banale afecţiuni ORL sunt diagnosticaţi doar în faza când internarea în spital este inerentă?

Foto de pe minitoys.ro

Comentarii

Copyright ©2008 Antonita Fonari. Toate drepturile rezervate.