Mulţi ani la rând începutul lui decembrie a avut pentru mine conotaţii nostalgice şi de …însemnătate profesională. În acest an am trăit una din datele istorice pentru o mamă – prima adunare cu părinţii. Tot pentru adevărul istoric trebuie să recunosc că am avut lungi dezbateri cu soţul meu pe tema grădiniţei. Nicolae, care a cam obosit de porţia lui de jumătate de zi „responsabil de copii”, a insistat ca cei mici să meargă la creşă după ce fac doi ani. Eu consider că până la trei ani copiii trebuie să stea exclusiv cu familia sau cu o persoană f. apropiată. Până la urmă argumentele mele au fost mai tari (bineînţeles!) şi Nicolae a cedat. Numai că picii, oricum, au mers la grădiniţă din septembrie. Asta pentru că mai mulţi medici au insistat că starea mea de sănătate ar putea evolua imprevizibil. Dumnezeu le dă mamelor putere să rămână calme în situaţii pe care, în cazul dacă nu aveau copii, le dezvoltau neapărat în tragedii. Am decis atunci că cei mici vor merge la grădiniţă pentru ca tatăl să poată face faţă întreţinerii lor când situaţia mea (…medicală) va evolua.

În septembrie şi octombrie cei mici au mers la grădiniţă câte două ore, cu tata. Timp în care s-au obişnuit cu locul şi copilaşii de acolo. Între timp Dumnezeu a avut grijă să înlăture umbele de pe diagnosticul meu şi …tata nu a mai mers la grădiniţă Dar pentru că deja am dat startul şi prichindeilor le place să comunice cu cei de vârsta lor, ei merg zilnic (9:30 – 12:30) la grădiniţă cu Katea. Dădaca este mereu în antreu pentru cazurile când cei mici ar putea să intre în panică că au fost părăsiţi.

Noi suntem genul de părinţi pentru care dezvoltarea armonioasă a copiilor este prioritatea nr. I a familiei. Deci, nu aşteptaţi să mă vedeţi în politică prefer să nu lipsesc de la adunările părinteşti şi să iau parte activă la pregătirea picilor pentru matinee. Aşa intrăm în subiect – prima adunare de părinţi. Pentru că este vorba de o grupă cu copii între doi şi trei ani, unde unii prichindei plâng toată ziua după părinţi, am propus ca părinţii să mai stea, uneori, cu educatoarele, în felul acesta le putem ajuta la activităţi şi vedem cum se integrează copii noştri. Respect părerea părinţilor, care consideră că la „doi ani şi câteva luni copilul este absolut pregătit să stea opt ore la grădiniţă”, dar…

A fost interesantă discuţia dintre directoarea grădiniţei şi una din mămici, care spunea că „copilul refuză să mănânce la grădiniţă pentru că mâncarea nu-i aşa gustoasă ca acasă – grasă şi sărată”.

Dezbaterea privind conţinutul cadourilor de la Moş Crăciun m-a lăsat în minoritate. Oricum, sunt fericită că, măcar, am reuşit să conving oponenţii că nu are rost să cumpărăm „maşinuţe pentru toţi, că este un magazin chinezesc unde maşinile-s f. ieftene”.

Copii noştri au mâncat prima oară tort la aniversarea de doi ani şi de atunci primesc, uneori, bomboane. Pentru mine varianta cu „un pachet de bomboane şi fructe” este acceptabilă doar pentru că este opţiunea majorităţii părinţilor, iar eu voi avea grijă ca picii mei să împartă darurile de la Moş …cu oricine-l prindem după matineu. Am propus ca Moşul să aducă fructe şi cărţi. M-a mirat opinia părinţilor că „sunt prea mici pentru cărţi, nu le înţeleg, oricum o să le rupă”. În ziua aceea cheltuisem câteva bancnote de valoare mare ca să donez grădiniţei cărţi cartonate şi cu abţibilduri – pentru copii, plus cărţi didactice pentru educatoare.  Teia şi Mircea adoră cărţile, pot povesti îndelung despre „punguţa cu doi bani, moşneag şi ridiche, vrejul cu fasole, gogoaşa, capra, lupul şi iezişorii”, ceia ce mă face să cred că asta ar putea fi şi opţiunea altor copii de doi ani. Îmi concentrez satisfacţia pe acea parte din suta de lei (cât face cadoul picilor) care vor fi cheltuiţi pentru fructe.

Concluzia mea este că celor mici le este complicat să treacă la etapa de comunicare şi socializare numită grădiniţă, dar această etapă nu este mai simplă nici pentru părinţii lor.

Ca să încheiem cu zâmbetul pe buze am să vă spun povestea pe care o aud cel mai des de la Teia: „Tata o făcut plăcinte. Băieţelul s-o dus să ducă plăcinte şi lui bunicul. Pe drum băieţelul s-o întâlnit cu vulpea…” da, precum v-aţi dat seama – este povestea Scufiţei Roşii…

În foto: Scufiţa Roşie la Crăciunul II cu nana Maria.

Comentarii

Copyright ©2008 Antonita Fonari. Toate drepturile rezervate.