Aug
21
Despre aparatul de măsurat fericirea
Thursday, 21 August 2008 | Lasa un comentariu

Am o canapea azurie cu mulţi soricei (de la cuvântul soare
) în salonul meu virtual şi îmi doresc ca voi să vă simţiţi bine când intraţi în salon şi vedeţi ce oaspeţi stau desculţi pe canapea şi povestesc despre viaţa lor.
Pentru ziua de ieri l-am invitat la prânz pe Preşedintele Parlamentului tării noastre. A acceptat, inclusiv sa meargă cu noaptea în cap la Bălti ca să povestim la ONG din nord ce bine am trăi cu Parlamentul dacă… Priviţi ştirile sau vedeţi rezumatul lor pe nişte site-uri daca aţi intrat pe la mine sa vedeţi ce fac la lucru. La prânz, cu farfuriile de aluminiu pline cu terci, după o discuţie despre viaţa de până şi planurile de după, a băieţilor din Penitenciarul nr. 2 conversăm …ca la orice business lunch, numai că ţintiţi de zeci de camere de filmat şi obiective foto. Totuşi o parte din discuţie am putut s-o avem firească, adică …aproape fără bliţuri.
Îmi spunea Preşedintele Parlamentului că starea sa de spirit e tare rea în locul cu pricina, cât de rău îi pare acolo şi ce condiţii grele de trai au deţinuţii. Suficient de obosită ca să uit de puţina mea diplomaţie am răspuns că pur şi simplu Dumnealui este uşor de impresionat pentru că a avut mereu un trai fără lipsuri, iar locul unde eram chiar arata binişor.
Astăzi, m-am tot gândit dacă chiar cred că Penitenciarul din Lipcani arată bine, dacă lăsăm la o parte lipsa de libertate? Am găsit atâtea argumente pro şi contra că mă doare capul, dar am înţeles că atunci când am făcut afirmaţia, am văzut paturile şi băncile băieţilor cu ochii zecilor de oameni simpli pe care i-am cunoscut în virtutea lucrului meu şi în încercarea de a vedea cum trăieşte ţara …în sate.
Aşa sau altfel, azi mai invit pe canapeaua mea virtuală o fetişcană de vreo şaisprezece ani, din Ivancea. Mergeam pe hudiţele înfierbântate de iunie la amiază şi căutam mame tinere care intrau în categoria persoanelor ce trebuiau să fi primit ajutor umanitar pentru cei afectaţi de secetă, ca să verificăm unde au ajuns pachetele. Casa fetei era pentru noi ceea ce căutam: construită cu zeci de ani în urmă, fără alint de reparaţii, cu polietilenă în loc de sticla de la geamuri. Gradina năpădită de …verdeaţă şi poarta alunecată de bătrâneţe. În casă plângea ca din gură de şarpe un prunc, noi strigăm-strigăm, tragem de uşa cu lacăt în belciuge până vine din curte şi eroina noastră. După ce pruncul necăjit a fost eliberat din tindă şi şi-a aciuat fundul gol în braţele mele, păpând biscuiţi de la Chişinău, ne-am apucat să facem monitorizarea.
Tânăra mămică era o femeiuşcă mărunţică şi dulce ca eroinele mai tinere ale lui Ion Druţă, veselă nevoie-mare că i se întâmplă aşa eveniment mare ca …vizita noastră de monitorizare. O întrebăm dacă cunoaşte femei care au prunci şi ne zice cum să ajungem la cineva, o întrebăm dacă femeia respectivă „trăieşte bine?” Zice că „da-da, trăieşte foarte bine”, eram gata să ne răzgândim să mergem la femeia adresa căreia tocmai o aflasem, când colega mea mai specifică – „aşa bine ca voi, sau mai bine?”
De ce v-am spus povestea asta? Răspunsul fetei noastre a fost – „Ei nu chiar aşa bine ca noi, oleacă mai rău”… Mai contează să vă spun că acea casă măcar nu-i aparţinea fetei, ci era dată de nişte oameni miloşi familiei ei ca să trăiască până bărbatul nevestei din povestea mea face bani la Moscova, poate şi-or cumpăra ceva?
Morala primei poveşti de pe canapeaua azurie: Dacă băieţandrii din Penitenciarul Lipcani ar putea să plece şi să vină la Penitenciar când vor ei şi nu ar fi gărzi pe teritoriu – pun pariu cu Preşedintele Parlamentului că unii dintre ei s-ar întoarce în fiecare seară la patul lor din puşcărie…
O poză cu prunci dulci din satele Orheiului, realizată de Oxana Ţurcanu.







Jurnalul Soacrei Mici
E Stilat
Nata Albot
Antoniţa Fonari
