Este prima zi când familia mea se bucură să fie împreună, după ce am fost un timp despărţiţi prin spitalizarea fetiţei şi a mamei mele. Şi este prima săptămână în care copiii mei nu se mai joacă de-a doctorul şi pacientul. Picii, de patru ani, au adunat seringile, cutiuţele cu „medicamente” şi alt inventar „medical” şi le-au închis într-o cutiuţă.

Sunt foarte atentă la jocurile copiilor, ştiind că ele reflectă trăirile lor. Am întrebat de ce au pus departe de privirile lor tot ce înseamnă jocul de-a doctorul.

Teia s-a uitat pătrunzător la mine şi a răspuns:

− Copiii noştri sunt sănătoşi, ei se îmbracă bine şi nu au nevoie de injecţii, că doare tare…

− Dacă un copilaş se îmbolnăveşte, atunci el trebuie să se despartă de fraţii săi şi să meargă la spital. Tare-i trist să stai departe de surioare şi frăţiori, – a adăugat Mircea.

 A intervenit şi tata:

− Teia, mai vrei să mergi la spital? Cum a fost acolo?

− A fost bine, mi-a plăcut la spital şi domnul doctor a fost bun, am să merg în vizită la el.

Mi-a căzut mandibula şi … mi-am amintit plânsul sfâşiitor al fetiţei mele de patru ani după fiecare antibiotic administrat intramuscular. I-am spus că sunt foarte mirată să aud că i-a plăcut la spital. M-a privit senină şi mi-a explicat foarte răbdătoare:

− Mama, eu m-am tratat la spital şi acum pot să mă joc sănătoasă în camera mea!

Trebuie să recunosc că, deseori, sunt uimită de cât de multe pot să înţeleagă şi să accepte copiii, dacă părinţii au răbdare să le explice. Chiar în prima zi de spitalizare copilul a oferit medicilor o lecţie pe care profesioniştii o ştiu şi o ignoră. Fetiţa a refuzat să deschidă gura şi să dea urechiuşa la control, până nu i s-au arătat instrumentele medicale şi nu i s-a explicat ce va face doctorul cu ele. În termeni profesionali copilul şi-a dat „acordul informat pentru a i se administra tratamentul”, după ce fetiţei i s-a explicat şi a înţeles că tot ce trebuie să suporte este pentru binele ei.

În secţia ORL de la Spitalul Republican copiilor li se administrează un antibiotic care se absoarbe extrem de dureros, ei plâng foarte răsunător şi îndelung după injecţiile primite. Am spus adevărul înainte de fiecare procedură, aşa cum îl înţelegea copilul şi nu am permis niciodată ca sora medicală să liniştească fetiţa că „de data asta nu va durea aşa de tare”. I-am explicat fetiţei noastre că trebuie să alegem între acea injecţie foarte dureroasă şi între a tăia urechiuşa atinsă de infecţie, ceea ce va durea şi mai tare. Am lăsat-o pe Teia să aleagă dacă vrea să i se facă injecţia înainte sau după masă, am acceptat că poate să plângă şi să nu fie atinsă, mângâiată şi alinată decât dacă doreşte acest lucru. În a şasea zi de tratament, când a intrat sora, fetiţa a zâmbit cu fruntea niţel încruntată şi s-a dus singură „să dea fundul la înţepat”…

Surorile medicale au fost uimite cum Teia îşi primea zâmbitoare mixtura şi siropul, cum îşi ţinea singură masca din care câte 10 minute inhala „aburi pentru năsuc”, pentru că ştia că astfel se face bine şi mergem acasă. Fetiţa este foarte independentă aşa că noi am încurajat-o să ţină căpăcelul sticluţelor şi să deschidă unguentele. Astfel, copilul a colaborat cu plăcere pentru a i se administra picături în năsuc, ochişori şi urechiuşă.

Am urmărit şi comportamentul bunicii Teii, care are cu şaptezeci de ani mai mult şi care admira surorile care vorbeau drăguţ cu ea în timp ce încercau să-i găsească venele pentru a-i pune picurători. Bunica şi nepoţica au avut nevoie să li se explice într-un limbaj simplu ce se va întâmpla cu anumite părţi din corpul lor, şi cum va influenţa asta viaţa lor, după care au colaborat de minune pentru administrarea medicamentelor (nu şi până la explicaţie). Nimeni nu vrea să i se facă bine cu forţa şi fără a i se explica cum se va manifesta acel „bine”.

Interesantă perioadă din viaţa – continui să învăţ de la mama, dar învăţ deja şi de la copiii mei. Iar lecţiile de viaţă sunt ca şi injecţiile, nu neapărat plăcute, dar utile

Foto de Olesea Cruc.

Seara, când se face linişte în toata clădirea şi peste curtea spitalului domneşte tihna, iar gândurile se împleticesc de somn răsună sonor vocea Teiuţei:

- Mama, tu dormi?
Somnoroasă şi prudentă răspund: “Da”.
- Bravo, mama! Şi eu dorm…
Şi se cufunda într-un somn adânc, din care mai oftează câte un dor pe care nici oboseala nu-l doboară: “Mircea, am să-ţi spun un secret”…

Teia s-a întâlnit astăzi la baia spitalului cu fetita pe care “o cunoaşte” de când este pe lume S-au născut într-o zi şi au stat cu mamele lor primele 5 zile într-o cameră. Şi-au povestit că au câte un frate şi s-au studiat f. curioase. E interesant sa te vezi, uneori, cu cei “dintr-o” zi, trăind aceleaşi timpuri si împărtăşind propria poveste

Am sărit mereu să explic şi să promovez dialogul civilizat când ex-ministrul Alexandru Tănase era făcut cu ou şi oţet pentru că promova proiectul Legii Nediscriminării. La acea dată Ministrul Justiţiei încerca să explice că proiectul Legii Nediscriminare nu este doar pentru homosexuali, ci şi pentru rromi, persoane infectate cu HIV/SIDA şi alte grupuri intens stigmatizate. Toată mass media a aflat atunci de la Alexandru Tănase cât de periculoase sunt discriminarea şi stigmatizarea. Pentru că stigmatizarea este un proces de devalorizare a anumitor grupuri sociale pe care, în baza unor norme “morale”, societatea le prezintă şi consideră ca fiind indezirabile, scandaloase, nedemne.

În “Timpul” din 2 decembrie Constantin Tănase scria un editorial care se întitula: “Încă o dată despre SIDA moldovenească”. Textul începea aşa: “Ieri, şedinţa în plen a Parlamentului de la Chişinău a fost deschisă, ca de obicei, de preşedintele Legislativului Marian Lupu. Primul lucru pe care l-a făcut acesta a fost să le amintească deputaţilor că 1 decembrie e Ziua… mondială a luptei împotriva HIV/SIDA. În mod normal, anunţul a fost urmat de o scurtă pauză penibilă care prevestea un „schimb de replici la temă”. 

Ei bine, trebuie să-i  spunem domnului Tănase senior, 1 decembrie chiar este Ziua mondială a luptei împotriva HIV/SIDA. Înţeleg că supărarea Domniei sale venea de la faptul că Preşedintele Lupu nu a amintit de o semnificaţie importantă a acestei zile pentru români. Dar nu înţeleg de ce un jurnalist care ştie de etică în meseria sa scrie: “Am văzut încă o dată ce înseamnă şi cine formează SIDA moldovenească”. De ce trebuie să asociem problemele politice şi oamenii care nu ne plac cu SIDA?!

În dependenţă de conjunctura politică şi în timp, Marian Lupu şi deputaţii vizaţi în articolul respectiv, s-ar putea să-i placă mai mult lui Constantin Tănase. Dar unii oameni au rămas deja cu ideea că SIDA este ceva foarte rău, îngrozitor, stigmatizant. Şi acum zeci de profesionişti trebuie să scoată o piatră din fântână. Pentru că nu este normal să-i lăsăm pe oameni să creadă că persoanele cu HIV/SIDA sunt mai prejos decât restul cetăţenilor. HIV/SIDA este o infecţie severă şi o pot lua toţi oamenii care nu ţin cont de câteva măsuri de precauţie foarte simple. În Republica Moldova peste 7000 de persoane au HIV/SIDA. Aceşti oameni se consideră şi sunt moldoveni, români, ruşi etc. Oamenii care sunt afectaţi de HIV – adică cei care au infecţia şi rudele lor, citesc ziare, inclusiv “Timpul”. Oamenii s-au simţit stigmatizaţi, asociaţi cu ceva rău, pentru că stigmatizarea pune pecetea infamiei pe oameni, nu pe faptele sau spusele lor.

În cazul pe care îl analizăm s-a procedat aşa precum au făcut extremiştii religioşi, în special “Noua dreaptă”, după ce Alexandru Tănase, în calitate de Ministru al Justiţiei, a permis înregistrarea islamului în Republica Moldova. Iată un text de instigare la ură, plasat pe net la timpul respectiv, despre Alexandru Tănase: “Un câine cu chip de om a legalizat islamul, el diavolul a pus în rând cu noi pe cei care în decursul a 300 de ani, în numele credinţei lor păgâne şi proorocului lor mincinos au jefuit, omorât, siluit, dus în robie şi trecut prin foc şi sabie nenumăraţi strămoşi ai noştri.”

Chiar dacă unora o să le pară un vis că am încredere că maestrul Tănase îşi va cere scuze pentru editorialul analizat, eu cred că ar trebui să o facă. Pentru că:

-         este un profesionist în media;

-         este bunic şi nu ştiu dacă ar vrea ca nepoţii lui să folosească „drepturile omului ca un instrument de manipulare” – dacă avem nevoie nediscriminarea e pozitivă, dacă ne convine nouă … discriminăm”;

-         colegii săi au scris în numărul din 2 decembrie, fără să comunice cu mine, un articol în care povestesc despre ce am făcut în plan profesional. Iar în plan profesional eu am înregistrat în 1997 primul ONG din care făceau parte şi mulţi tineri infectaţi cu HIV, şi am muncit mult şi voluntar ca să promovăm toleranţa şi să informăm corect;

-         în nr. din 5 decembrie colegii săi au publicat în „Timpul” un articol întitulat „Discriminarea şi tortura sunt cele mai răspândite încălcări ale drepturilor omului”.

Ar fi ciudat ca „Timpul” să lupte cu discriminarea, iar Constantin Tănase să lase în mass media o urmă de discriminare şi stigmatizare, prin editorialul său din 2 decembrie 2011.

Ziua de astăzi este marcată de evenimente media. Noi trăim într-o lume în care nu este timp ca numai într-o zi a anului să-ţi iubeşti ţara, iar în altă zi să faci fapte concrete pentru patria ta. Eu îmi iubesc ţara şi mă doare să văd cum suferă oamenii din ţara mea. Şi nu cred că într-o zi trebuie să ne ocupăm de creşterea răspândirii HIV/SIDA, iar în alta de copii rămaşi fără părinţi. Nici o problema socio-medicală gravă nu este problema unui singur domeniu/minister.

Ziua Mondială de Luptă cu HIV/SIDA, marcată la 1 decembrie, este un prilej bun pentru a aminti tuturor despre problema persoanelor afectate de HIV/SIDA, care pana acum au fost susţinute doar din banii donatorilor internaţionali. Dar este important de înţeles că educaţia pentru sănătate, face parte din  prevenirea HIV/SIDA şi cât disciplina nu este integrată în sistemul educaţional, copii din această ţară sunt expuşi infectării cu HIV/SIDA.

Acţiunile de profilaxie si combatere a HIV/SIDA sunt finanţate in mare parte din fonduri externe (in special Fondul Global de Combatere a SIDA, Tuberculozei şi Malariei). De asta foarte mulţi din cei care nu obişnuiesc să-şi cumpere pe bani proprii prezervative şi consumatorii de droguri, de ex., au fost protejaţi de SIDA din proiecte asigurate de bani externi. Ce credeţi că se va întâmpla când ţara va trebui să-şi asume să facă faţă problemelor care ţin de HIV din propriul buget?

Statul ar trebui să asigure servicii de protecţie a persoanelor care trăiesc cu HIV/SIDA, iar in cazul in care nu poate sa o facă, sa creeze mecanisme de procurare a serviciilor de la ONG-uri. De la asta au pornit colegii mei şi au mers înainte de începerea şedinţei Parlamentului să întâmpine   parlamentarii şi să distribuie flyere şi fundiţe roşii de prins în piept. După ce au ”testat” cunoştinţele parlamentarilor în domeniul HIV/SIDA, participanţii la acţiunea publică au solicitat aleşilor poporului să-şi asume că HIV/SIDA e o maladie care este mai ieftin să fie prevenită şi statul trebuie sa gândească politici de asumare/rezolvare a acestei probleme.

În continuare vedeţi poze de la acţiunea de sensibilizare a parlamentarilor de către voluntari ai Reţelei ONG din Domeniul SIDA, Consiliului Naţional al ONG din R. Moldova, Consiliului Naţional pentru Participare, Coaliţia Voluntariat, Coaliţia Nediscriminare.

Realizarea/distribuirea materialelor a fost posibilă graţie suportului Fondului Global de Combatere a SIDA, Tuberculozei şi Malariei, Worlds AIDS Campaign, UNAIDS Moldova şi Y-PEER.

Foto de Irina Maister.

Şi totuşi – câtor oameni ne-ar rămâne să le dăm bineţe, dacă am exclude persoanele cu HIV/SIDA, foştii deţinuţi, homosexualii, oamenii cu disabilităţi, persoanele în etate, femeile însărcinate, săracii, persoanele de altă naţionalitate şi de altă religie etc.?

Fiecare dintre noi, de regulă, facem parte măcar dintr-un grup minoritar, lucru pe care îl conştientizăm dacă ne oferim acele câteva minute de meditare zilnică. Autoaprecierea şi respectiv – acceptarea şi respectarea oamenilor din jurul nostru, ţine de capacitatea noastră de a gândi şi de a analiza lucrurile. Nimeni dintre noi nu este perfect, şi nici nu este asigurat că nu se va îmbolnăvi sau nu va fi judecat vreodată. Am putea descoperi că putem să facem faţă cancerului, tuberculozei sau infecţiei HIV, dar ne-am ciocni de ceva mult mai grav decât orice maladie – discriminarea şi stigmatizarea.

Neacceptarea propriei personalităţi naşte complexe grave şi ură. Credeţi că un om care se acceptă şi se iubeşte are nevoie să instige la ură împotriva altor persoane? Dacă acei „formatorii de opinie” din new media care discriminează, spun minciuni şi fac spume la gură blamând, s-ar considera perfecţi sau măcar acceptabili, ar mai avea nevoie să demonstreze că „sunt alţii mai răi, mai jos”?

Valul de ură şi intoleranţă atinge apogeul în ajun de evenimentele care marchează Ziua Drepturilor Omului în R. Moldova. Aşa că m-am gândit ce pot face personal ca să încurajez să rămână buni oamenii din new media, care ca să se simtă perfecţi nu au nevoie să calce în picioare demnitatea nimănui. Am discutat cu mai mulţi colegi care lucrează în domeniul HIV/SIDA şi am hotărât să lansăm o mică campanie de informare şi promovare a toleranţei „Demni despre HIV/SIDA”.

Scopul ste să spunem simplu şi accesibil ce este infecţia HIV şi cum să nu luăm virusul. Să povestim despre oameni care duc o viaţă absolut normală chiar dacă ei sau cineva din apropiaţii lor au HIV/SIDA. Sunt încurajate abordările simple, pe cât cu putinţă fără accente gri şi sângerii.  

Este un concurs pe care îl lansez, cu ajutorul amicilor de la UNIMEDIA, pe blogul meu. Va dura între 1 şi 10 decembrie 2011. Miza constă din trei premii:

Săptămâna, care tocmai s-a încheiat, a fost cea mai minunată săptămână din viaţa mea  (mă refer la experienţa profesională)… până într-un punct. Şi acum învăţ să privesc acel „punct” într-un context aparte. Învăţ să nu las o întâmplare aberantă să acopere tot ce am învăţat în ultimii ani despre democraţie şi „sfinţenia” respectării drepturilor omului în Europa.

 

Într-o zi Ambasadorul Germaniei la Chişinău m-a invitat pe mine şi pe Oleg Brega la o discuţie în urma căreia am fost trimişi să vedem societatea civilă, inclusiv mass-media, din Berlin şi Frankfurt. Pentru mine discuţia cu Excelenţa Sa a fost o onoare şi o lecţie. Niţel sever, dar foarte corect şi extraordinar de dedicat lucrului său, doctor Berthold Johannes mi-a făcut unul din cele mai mari cadouri din acest an. Deplasarea în Germania s-a dovedit a fi plină de impresii şi lucruri noi, pe care o să le folosesc cât de curând în munca mea. În cursul săptămânii am ieşit din camera hotelului la 7:30 şi m-am întors după 23:00. Şi în tot timpul acesta am comunicat cu o mulţime de germani dedicaţi lucrului lor şi cu colegii din Europa de Est, iar nopţile am încercat să fac faţă mesajelor de serviciu şi am făcut notiţe pentru un „Jurnal german”. Abia aşteptam să ajung la Chişinău ca să-mi redactez şi public impresiile.

 

Vinerea trecută, în ultima zi de lucru a săptămânii, mă întorceam, dis-de-dimineaţă, cu Oleg la Chişinău. Când am aterizat la Munchen, Oleg a luat, ca să mă ajute, geanta cu laptopul meu, cardurile şi banii. La 8:45 am prins rând la ghişeurile care ne despărţeau de sala de îmbarcare pentru Chişinău. Rândul în care eram eu se mişca mai greu aşa că am trecut în alt rând, exact când un cetăţean turc, în etate, s-a „blocat” la ghişeul unde tocmai am trecut să aştept, vameşul verificând mai mult paşaportul său. În acest răstimp s-a eliberat rândul de alături şi am trecut acolo. Angajatul de la “German Federal Police” a avut o expresie foarte nemulţumită că am schimbat rândurile şi efectiv s-a încruntat când a văzut paşaportul meu albastru. Poliţistul a răsfoit supărat preţ de cinci minute paşaportul meu, mă miram de ce durează atât, dar deja observasem când venisem în Germania că Oleg Brega a trecut în câteva secunde cu paşaportul lui românesc, în timp ce eu am aşteptat un pic mai mult ca să fie verificat paşaportul meu moldovenesc.

 

Nu am dat semne de grabă pentru că făcusem schimb de SMS-uri cu Oleg şi ştiam că îmbarcarea încă nu începuse. Am fost mirată când poliţistul a zis să trec, fără să-mi întoarcă paşaportul. Am fost şi mai mirată pentru că poliţistul a sunat la compania cu care zburam şi le-a zis numele meu şi că urmează să mă reţină, apoi a venit şi a închis/blocat uşa după mine. Tot în engleză mi-a zis că este o problemă cu paşaportul meu şi că trebuie să-l urmez. L-am urmat uimită, pentru că ştiam că paşaportul meu este valabil mulţi ani înainte, iar din viza mea anuală mai aveam o rezervă de şase zile pentru aflarea în spaţiul Schengen. Am încercat de câteva ori să cer explicaţii, mai ales că rămâneau 15 minute până la decolarea avionului. Puţin agasat, dar cu voce moderată, poliţistul mi-a vorbit brusc într-o română perfectă, fără pic de accent nemţesc:

– Vorbiţi româna? Sunteţi reţinută pentru crimă! O să vă fac dosar şi o să vă explic în secţie.

 

Cred că în acel moment am făcut scurt circuit în creier. Bucuria că poliţistul vorbeşte româna s-a transformat în siguranţa că nu există nici un dubiu că ceea ce va urma nu va fi de bine. Mi s-a spus să aştept într-o cameră fără surse de lumină naturală, cu 2 „laiţe” şi un geam mat spre altă cameră, genul acela de geam prin care poţi fi urmărit fără să vezi cine te urmăreşte. Cred că, dacă poliţistul ar fi închis uşa după el, aş fi făcut infarct.

 

Inima îmi bătea să-mi spargă pieptul, capul mi se învârtea. Prin uşa deschisă vedeam cum poliţistul care m-a reţinut arăta paşaportul meu colegilor săi. Unii poliţişti mâncau tartine, unii hot dog, alţii stăteau pe la mese, dar cam toţi râdeau de paşaportul meu. Nu ştiu dacă coşmarul a durat 10 sau 40 de minute. Cert este, că pentru mine, a fost o veşnicie, timp în care prin mintea mea treceau halucinant frânturi din ştirile şi filmul despre Crulic. Mă gândeam doar la acel român care a fost închis în Polonia, fiind învinuit că a săvârşit un jaf şi doar după ce a murit, l-a recunoscut în ştiri o martoră, care a confirmat că în momentul infracţiunii omul nici nu era în ţara unde s-a produs incidentul.

 

În capul meu era un déjà vu complet, în stilul desenului animat “Crulic”… Oameni calmi, politicoşi până la gheaţă, râdeau de mine în camera de alături. Apoi printre schimbul de vorbe în germană, printre  râsetele lor şi printre lacrimile mele am auzit cuvântul „viza”. Speranţa m-a făcut să ies în coridor ca să încerc să le explic, poate m-au confundat, poate au încurcat ceva? Mi s-a spus glacial să mă întorc în camera fără geamuri. Am mers într-un colţ, ca să nu se mai poată bucura nimeni de umilinţa mea, mi-am amintit că pot suna în Republica Moldova şi mi-am zis că trebuie să cer ajutor. În acel moment a revenit poliţistul care m-a reţinut, părea încurcat:

– Se pare că aţi stat cu două zile mai mult decât vă permite viza. Merg să vorbesc cu şeful.

 

Poliţistul mi-a arătat că îşi notase intrările-ieşirile mele din spaţiul Schengen pe o foaie. Şocul meu mai nu a trecut în isterie, îmi venea să râd în hohote de stupiditatea situaţiei. Aveam toate vizele de intrare-ieşire pe o singură pagină a paşaportului. Şase vizite care însemnau patru deplasări în Europa, inclusiv cea din urmă în Germania. Până în acel moment fusese atât de simplu pentru orice poliţist de frontieră să scadă acele deplasări din viza mea de 45 zile, valabilă pentru un an. Niciodată nu durase mai mult de un minut, pur şi simplu nu îmi venea să cred că era nevoie de zeci de minute în şir şi de o secţie întreagă de poliţişti ca să scadă 39 din 45. Am început să spun că sunt absolut sigură că mai am 6 zile de viză activă. Am rămas fără grai când poliţistul a început să-mi explice că puteam să stau în Europa doar 80 zile până la Anul Nou, iar restul după Anul Nou. Nu mai înţelegeam nimic, aveam o viză de 45 zile, am stat în Europa 39 de zile dacă adunam 4 deplasări, despre care 80 de zile îmi vorbea poliţistul?! Nu puteam să cred că omul îmi vorbea în română iar eu nu înţelegeam nimic din ce spune, decât că nu mai ajungeam degrabă acasă. Până în acel moment eram sigură că toate trecerile noastre pe la frontieră se calculează computerizat şi nu este nevoie de mai mult de 5 minute pentru a fi verificaţi dacă este OK viza noastră (?).

 

La 10:00 a venit un poliţist înalt care mi-a oferit două foi cu acelaş conţinut, numai că o foaie era în engleză şi alta în rusă. Textul începea aşa: „You will be thoroughly checked…” În sfârşit vedeam pe un document nr. legitimaţiei persoanei care m-a reţinut: E367827. Am înţeles că acei oameni nu m-au confundat, ei pur şi simplu mă reţineau abuziv în virtutea faptulului că eu aveam un paşaport albastru. După o oră de nervi întinşi la maximum poliţistul înalt a avut bun simţ să-mi spună că “nu sunt o criminală, ci că doar am încălcat regimul de viză”. Numai că asta nu m-a liniştit, eu ştiam că nu sunt criminală, aşa cum eram sigură că nu am încălcat regimul de vize. Începeam să am mari dubii despre democraţia pe care m-a trimis să o văd Ambasadorul Germaniei. Într-o ţară democrată, care face efortul să angajeze poliţişti care vorbesc limba română, există teste care să fie aplicate acelor poliţişti pentru a verifica dacă ei cunosc două lucruri esenţiale (?):

- deosebirea dintre crimă şi infracţiune,

- deosebirea dintre „a spune unei persoane reţinute că vrei să verifici dacă a respectat regimul de vize” şi „învinuirea – înainte ca să finalizezi analiza situaţiei – că din cauză că nu a respectat regimul de vize urmează să-i faci un dosar penal”.

 

De asemenea nu cred că într-o ţară democrată este civilizat să mănânci/bei în faţa persoanelor reţinute, care sunt în stare de şoc şi care cel mai mult şi-ar dori un gât de apă.

 

Am avut încă aproape jumătate de oră să-mi pun aceste întrebări, să analizez cum să mă descurc cu toate întâlnirile şi urgenţele pe care le aveam după prânz la Chişinău. Între timp a fost adusă în camera fără geamuri o domnişoară din Rusia, care explica poliţistului care o însoţea de ce s-a “reţinut două zile în Europa”. Poliţistul înalt şi-a făcut apariţia în cadrul uşii şi a exclamat amuzat:

– A, deja sunteţi două!

 

Încercam să nu mai iau la inimă pofta de râs a poliţiştilor, să nu mă gândesc câte angajamente aveam după prânz la birou, că am promis copiilor că îi iau de la grădiniţă seara şi că o să gătesc pentru mama mea, care la 74 de ani reacţionează foarte dureros când întârzii. La 10:27 a revenit poliţistul care m-a reţinut şi mi-a spus pe un ton care însemna că trebuie să-i fiu recunoscătoare:

– Puteţi să plecaţi, nu vă facem dosar, chiar mai aveţi 6 zile de viză Schengen valabilă.

– Unde să plec? M-aţi reţinut exact o oră şi jumătate, nu am bani, nu am card. Vă rog să confirmaţi companiei cu care zburam că am fost reţinută de Poliţia de Frontieră ca să pot zbura cu o altă cursă azi sau mâine.

– E problema Dumneavoastră. Puteţi să cumpăraţi un bilet pentru astăzi, sau unul mai ieftin pentru mâine, prin Viena. Aţi avut o sută de minute între zboruri, trebuia să veniţi mai înainte.

 

Am înţeles că nu avea rost să le explic acelor oameni că puţine persoane care au zbor de conexiune vin la ghişeul care e amplasat imediat lângă sala de îmbarcare, cu rezerva de o oră şi jumătate pentru studierea paşaportului. Uneori, oamenii chiar au mai puţin de jumătate de oră între zboruri. Mi-am dat seama că doar la Chişinău voi afla de la Ambasada Germaniei dacă este în limitele legii reţinerea, de o oră şi jumătate, a unui om pentru a număra 6 ştampile puse pe aceiaşi pagină. Am repetat doar că nu am bani şi vreau să vorbesc cu şeful Poliţiei de frontieră. Poliţistul care m-a reţinut s-a supărat rău, a făcut schimb de replici cu poliţistul înalt şi mi-a zis că cel înalt e şeful. Cel înalt mi-a confirmat că este problema mea ce o să fac în continuare. Am cerut numele persoanei care m-a reţinut „pentru crimă” timp de o oră şi jumătate. Poliţistul mi-a spus răstit că mi-a zis deja numele său, ceea ce nu era adevărat. Am încercat să surprind numele de pe ecusonul prins undeva sub centură şi nu am reuşit. Am scos agenda şi am repetat că vreau să ştiu numele său, răspunsul a fost extrem de supărat, cu un gest indicativ spre uşă:

– Valear mă cheamă, şi aşa o să mă cheme şi mâine! Plecaţi imediat, ieşiţi mai repede de aici că mai avem şi altceva de lucru!

 

Mă întreb dacă este normal ca în buricul Europei să fiu bruscată pentru că întreb numele persoanei care m-a reţinut şi mi-a călcat demnitatea în picioare timp de o oră şi jumătate? Asta numai pentru că mi s-a părut deplasat să mă aplec la nivelul organelor genitale ale poliţistului, ca să văd numele pe ecuson? Aşa este gândită plasarea ecusoanelor în Poliţia Federală Germană?

 

Am ieşit frântă de la Poliţie, cu o ştampilă de ieşire din ţară într-un spaţiu de îmbarcare şi fără bilet. Apă puteam să beau doar la WC, capul mi se desfăcea, toată personalitatea mea era desfiinţată de experienţa de a fi „reţinută pentru crimă”. Am scris un SMS la Ambasada Germaniei, logic răspunsul întârzia puţin pentru că, probabil, oamenii nu au auzit semnalul telefonului. Eram atât de şocată încât am decis să cer imediat ajutorul prietenilor. Angajaţii Ambasadei şi ai Academiei Europene de la Berlin au fost foarte drăguţi şi au vrut să procure alt bilet pentru mine. Între timp cineva dintre prieteni mi-a luat un bilet prin Timişoara, la un avion care decola în scurt timp. A trebuit să ies cât de repede puteam din clădire şi să alerg într-un alt terminal. Surpriza a apărut când am încercat să fac transferul bagajului la zborul spre Timişoara. Mi s-a spus că trebuie să mă întorc în terminalul din care tocmai plecasem, pentru că compania cu care ar fi trebuit să zbor dimineaţă ştie că nu m-am reţinut din cauza mea şi este de acord să îmi asigure gratuit zborul spre Chişinău. Mi s-a spus că bagajul meu nu va fi redirecţionat spre cursa prin Timişoara şi că va veni cineva de la compania la care am ratat zborul, să mă însoţească şi că ei insistă să zbor cu ei, evident fără să plătesc ceva suplimentar. Un om cu capul odihnit s-ar fi întrebat de ce poliţiştii au repetat de mai multe ori că trebuie să cumpăr un bilet, când de fapt ei au comunicat cu compania avia? Eu nu eram un om cu capul odihnit, şi am intrat în panică mai ratez un zbor, eram în şoc absolut.

 

A venit cineva şi m-a condus să mă aşez, apoi a venit o domnişoară senină care m-a ajutat cu pungile mele cu materiale de la conferinţă, câteva haine şi bomboanele/berea pentru colegi. Eram în panică absolută să mai trec o dată pe la Poliţia Federală Germană. Dar poliţistul de acolo avea cel mai larg şi senin zâmbet posibil, a trecut cu ochii prin paşaportul meu cât doar să citesc numele său pe ecusonul prins în piept – COH – şi mi-a aplicat a doua ştampilă de ieşire din Germania. Cele două zboruri care au urmat au fost un coşmar, îmi crăpau tâmplele şi îmi vuia în cap o singură frază glacială: „sunteţi reţinută pentru crimă!”. În Aeroportul Chişinău am aşteptat bagajul şi a venit punga cu haine murate în bere. La Munchen am lăsat pe seama domnişoarei senine pachetul pe care, oricum, nu-l mai puteam duce şi mă aşteptam că aşa urma să vină cutia pe care ea a dat-o la bagaje. Geanta care a fost dată la bagaje în Berlin a ajuns peste o zi, a mers soţul să o i-a, eu nu eram în stare să mă ţin pe picioare şi nici nu-mi mai păsa de geantă, important este că sunt acasă. Între timp Oleg Brega mi-a zis că zborul pe care l-am ratat a întârziat cu cel puţin jumătate de oră şi era sigur că până la urmă o să fiu eliberată, astfel încât să ajung acasă cu cursa planificată…

 

De mai mult timp am invitaţia să merg peste o săptămână la Poznan, în Polonia, la Forumul Parteneriatul Estic. O deplasare de o şase zile, cu cazarea de o noapte la Munchen. Cred că nu e greu de ghicit că tot sufletul meu se chirceşte de frică, numai la gândul că mai trebuie să trec o dată pe la Poliţia de frontieră din Munchin. Şi dacă dau iarăşi peste Valear şi colegii din secţia sa, care după o oră jumătate de scăzut 39 din 45 tot la …6 ajung? Care după ce reţin un om „pentru crimă”, îl declară nevinovat peste o oră şi jumătate şi nici nu găsesc de cuviinţă să-şi ceară scuze, ci pur şi simplu îl dau afară din secţia de poliţie?!

 

Am să revin la tema „paşapoartele albastre” după ce văd cum întorc prietenilor mei costul pentru un bilet avia –  constând din două zboruri – cumpărat în ultimul moment…

Trebuie, neapărat, să instalăm o placă comemorativă în Piața Marii Adunări Naționale, aşa precum solicită Dorin Chirtoacă. Din banii Primarul General al municipiului Chișinău. Avem mare nevoie de o placă comemorativă în memoria bunelor intenţii pe care politicienii de toate culorile le-au avut în campaniile electorale. Corect ar fi, ca în contextul violenţilor din 7 aprilie 2009, să fie instalată o placă comemorativă pe sovestea moartă a politicienilor noştri.

Nu-mi imaginez populism mai mare decât să instalăm monumente/plăci comemorative pe locul unde au fost distruse vieţi – ale tinerilor ucişi, dar şi ale rudelor rămase în viaţă. Trăim într-o ţară în care unii angajaţi ai Poliţiei torturează şi omoară oameni, şi apoi pot să facă zilnic câte o promenadă la locul faptei. Cât cinism au autorităţile care se încumetă să pună plăci comemorative în centrul unei capitale prin care se plimbă liniştiţi criminalii?!

 

 

 

Completare la 28 octombrie 2011:

Mi-ar place să cred că Preşedintele  Marian Lupu înjură, chiar în timpul şedinţei Parlamentului, de nervi că Procuratura Generală nu a investigat şi nu a raportat timp de aproape doi ani ce s-a întâmplat, totuşi, la 7 aprilie 2009. Dar nu este nici o şansă să fie aşa, pentru că Artur Reşetnicov a fost ales Vicepreşedinte al Parlamentului. Artur Reşetnicov, ex-director SIS (2007 – septembrie 2009)  care a fost învinuit în 2010 de SIS-ul lui lui Gheorghe Mihai că a distrus probele din 7 aprilie 2009 este de azi persoana cu una din cele mai înalte funcţii din ţară. 

Blânzi, mioritici şi lăsători cum suntem, ne merităm  clasa politică cinică. Pentru că acceptăm populismul o să ne alegem şi cu placa comemorativă promisă, să pară că autorităţile fac ceva pentru familiile celor morţi şi celor torturaţi în aprilie – mai 2009.  Şi naivii cred că asta este suficient – să spunem că avem eroi (care de fapt, au fost victime) şi că regele (gol de fapt) are cele mai frumoase veşminte. Iar criminalii se întorc, rând pe rând… la locul crimei.

 

 Foto de Ala Boboc.

Sunt zile în care contează mult o vorbă înţeleaptă sau un banc bun şi la temă. Sunt bancuri pe care dacă le auzi odată, ţi le aminteşti zilnic şi te ajută să-ţi revezi atitudinea în stările limită. Eu tocmai am auzit un astfel de banc, spus la momentul potrivit de un foarte talentat şi înţelept prieten al meu. Hai să vi-l zic, poate vă ajută să vă revedeţi atitudinea faţă de probleme:

Se întâlnesc Ion şi Gheorghe. Ion – supărat, iar Gheorghe – vesel nevoie-mare:

-         Ion, în sfârşit am scăpat de toate problemele!

-         Da ce-ai făcut, Gheorghe?

-         Mi-am cumpărat un elefant, măi!

-         Hai măi, te întreb serios…

-         Serios, Ioane! Am scăpat de toate grijile! Ştii spălătoria mea de maşini? Vine elefantul în fiecare zi, le spală cu trompiţa, le lustruieşte cu codiţa. Am disponibilizat tot personalul, nu mai am grijă să-i monitorizez pe angajaţi, să le suport capriciile, bolile, concediile. Nevastă-mea ştii ca e obsedată de flori. N-are treabă acum, elefantul le stropeşte de două ori pe zi – jet mic, jet mare. Copiii. Ştii tu ce disperat eram cu ei! Îi ia elefantul cu trompa şi îi pune in spate, îi plimbă prin cartier, joacă fotbal cu ei. Vecinii, ţii minte ce acriţi erau? Vin acum cu puradeii să se uite la elefant, îl hrănesc. Sunt alt om de când mi-am luat elefantul.

-         Măi, vreau şi eu unul!

-         Nu ştiu – nu ştiu… Relaţiile cu Egiptul s-au răcit, nimeni nu mai importă elefanţi în R. Moldova…

-         Stai, da tu cât ai dat pe el?

-         100.000 Euro.

-         Gheorghe, tu deja eşti relaxat, vinde-mi mie elefantul!

-         Cum aşa?!! Măi Ioane, elefantul ăsta e parte din familie acum, nu e de vânzare.

-         Hai, te rooog, îţi dau 150.000 Euro, chiar am nevoie la gât de un elefant, că ştii ce probleme am acasă!

-         Omule, elefantul acum e sufletul nostru, cum să ne despărţim de el?

-         Hai, cum să te mai rog? Îţi dau 200.000 Euro, dă-mi elefantul, să scap de nevoi!

-         Nu înţelegi, Ioane, că nu pot?! Elefantul acesta este extrem de important pentru noi!

-         Omule, îţi dau 300.000! Ajută-mă să-mi rezolv problemele, ce naiba – suntem ca fraţii, împreună ne-am dus la Italia şi am mâncat dintr-o strachină, amândoi odată am deschis câte o spălătorie de maşini!

-         Bine, măi, hai… Da să ştii că l-am rupt din inimă, elefantul acesta chiar era ca şi copilul nostru.

După o săptămână prietenii se văd iarăşi. Gheorghe şi mai vesel, Ion – terminat de tot:

-         Gheorghe,  m-ai nenorocit de tot cu elefantul tău!

-         Cum aşa, prietene?

-         Off, e un dezastru elefantul de la tine. S-a suit cu fundul pe maşinile din spălătorie şi le-a strivit, acum plătesc clienţilor despăgubiri. Soţia mea este în depresie profundă că i-o halit toate florile. Pe copii îi bate cu trompa, îi fugăreşte prin mahala. Vecinii, de frică stau închişi prin casă şi m-au dat în judecată! Sunt terminat!

-         Ei, Ioane, tu ai o problemă mare!

-         Ap’ da, măi, ştiut că – cu elefantul de la tine…

-         Nu, bre! Cu atitudinea asta a ta nu o să mai poţi vinde elefantul!

Foto de pe trilulilu.ro

Afară-i toamnă cu acte în regulă. Ce-i drept, ziua este mai cald. Mai cald decât în casă. În aşa condiţii prevalează instinctele primare. Vrem pâine şi spectacol. Pâine avem pe ce cumpăra, cât încă nu a venit prima factură pentru căldură. Circ avem asigurat în fiecare zi de joi. Deocamdată spectacolele se ţin. Pentru că în final „eroul bun trebuie să-l omoare pe eroul rău”. Da poate la noi o să fie ca în filmele indiene din cinematografele sovietice?

Da parcă chiar totul se leagă bine. Vizita Patriarhului Kiril o fi influenţat demnitarii noştri, enoriaşi cu ascultare de duhovnici. După ce Preşedintele PCRM a primit cea mai înaltă distincţie a Bisericii Ortodoxe şi s-a iertat (ca nişte buni creştini) cu Preşedintele PL, noi ne putem bucura de pace. Putem să ne aşteptăm că în curând Mihai Ghimpu şi Vladimir Voronin vor depune împreună o coroană de flori. La placa comemorativă în memoria lui Valeriu Boboc. În Piața Marii Adunări Naționale, acolo unde a promis Dorin Chirtoacă. Şi cu aceasta putem spune uşuraţi că am scăpat de toate grijile şi frustrările noastre. Totu-i posibil în ţara noastră. Despre Chişinău, nici vorbă.

Chişinăul – capitală EUropenă, numai nu-i clar când?

Nu-i clar pentru ce ar veni europenii aici. Europenii călătoresc pentru turism – da ce să vadă la noi? Centrul istoric este distrus şi urâţit fără sfidare. Europenii nu vin să vadă „evroremont”, ei îl au pe al lor – „nastoiaşcii”. Europenii ar putea să mai vină pentru business, experienţe culturale. Pentru că nicăieri în Europa, dar chiar nicăieri, nu o să poată vedea clădirea Primăriei acoperită cu reclame, iar pe zebra de vis-a-vis parcate, mereu, taxiuri private. Europenii ar putea să vină aici numai ca să se convingă că există oraşe care vor în Europa fără să fi păstrat centrul istoric, aşa zis-ul „oraş vechi”.

Eu vreau un Primar ca Arturas Zuokas, Primarul din Vilnius. Să vină la lucru cu tancul, şi să treacă cu tancul respectiv peste zebra de la Poşta Centrală. Peste taxiurile parcate zilnic acolo.

Vreau înapoi prima Poştă din Chişinău şi am să fiu cu cei care boicotează „Leogrand” până în ziua în care cei de la „Summa Grup” şi „Moldpresa” or să reconstruiască patrimoniul distrus ilegal. Sunt unul din „Poştaşii Chişinăului” şi vreau ordine în ţara mea. Sunt cetăţean (plătitor de impozite), sunt mamă şi am mamă aici – deci vreau pace, vreau o ţară senină, şi dacă este nevoie pun umărul. Dacă este nevoie de făcut ordine, mă apuc să fac curat.

„Poştaşii Chişinăului” pun mâna pe mătură, şi eu sunt printre „poştaşi”. Şi tu poţi face ordine în oraşul tău – luni, 24 octombrie, ora 10:00. Să facem ordine începând cu Primăria Municipiului Chişinău!

Foto 1: Monument de arhitectură de însemnătate locală, – pe str. Veronica Micle, 11  - introdus în Registrul monumentelor de istorie şi cultură a municipiului Chişinău la iniţiativa Academiei de
Ştiinţe. Imagini realizate la 13.03.2011 de către Ion Ştefăniţă.

Foto 2 realizată de mine aseară,  20 octombrie 2011, dar puteţi face astfel de foto în orice zi, pe zebra din faţa Primăriei Chişinău.

Copyright ©2008 Antonita Fonari. Toate drepturile rezervate.